ADIO

0
282

E dimineață. Am ajuns aseară să îl sărbătorim pe tata la 71 de ani. E slăbit și mama îmi spune că nu se mai ridică să vină să stea la masă. Și, totuși, în timp ce pregăteam micul-dejun în bucătărie, a apărut ca din senin. L-am găsit așezat la locul lui din capătul din stânga al mesei. Are fața senină, ba chiar aș putea spune, puțin zâmbitoare, ceea ce îi scoate în evidență trăsăturile blânde pe care, surprinsă cumva, le-am remarcat că le-a căpătat mai ales în ultimii ani și îndeosebi de când a devenit bunic. Spatele drept, sprijinit de spătarul scaunului, parcă se agață de soliditatea materialului încercând să preia suport din rigiditatea lemnului. Sinergia aceasta între corpul uman și lemn o văzusem doar o singură dată înainte la noi în familie atunci când, într-un sfârșit de săptămână, ne-am nimerit la Cernești și l-am surprins pe Tata Bun, bunicul meu, cioplind. Har și voin­ță îmbinate tainic, atunci mai mult întru arta, acum mai mult întru supraviețuire. Mâna stângă așezată pe masă avea palma alipită de mușamaua vioi colorată și degetele atent răsfirate, de o paloare însă contrastantă, ca și cum involuntar, tata ar fi încercat să se întărească cu energie și viață până și din cele mai banale obiecte înconjurătoare. Întreaga lui prezență reprezenta un contrast puternic cu adevărata lui stare fizică. M-am surprins pentru o clipă ima­ginându-mi că dimineața aceasta reprezintă o nouă realitate, o realitate în care boala care îl macină pe tata pe dinăuntru nu mai există; o realitate în care tata se pregătește pur și simplu să meargă până în oraș, la revista „Nord Literar” să-și ridice niște materiale la care să lucreze cât va fi în vizită la noi acasă în California; o realitate în care în mai puțin de o săptămână își va revedea nepoatele și ele îi vor sări de gât, de bucurie, după o lungă absență. Inimile noastre sunt maestre adevărate în a întrerupe șirul logic al gândurilor, a prelua instantaneu comanda asupra creierului pentru a proiecta o realitate virtuală ce reflectă dorințe adânci, speranțe și, de cele mai multe ori, simple deziluzii… Mă observă și zâmbetul i se lărgește pe față. Pentru o clipă îi surprind privirea, îmi reamintesc de culoarea aceea unică, albăstrui-cenușie a ochilor lui, și redescopăr imensitatea dragostei lui părintești față de mine, fiica lui, singura parte din ființa lui care, știm amândoi foarte bine, îi va supraviețui la modul direct. Îmi face semn să stau jos lângă el și, în același timp, îl surprind cum devine mai sever, fereastra directă spre sufletul lui închizându-se – realizez acum – pentru ultima dată. Mă așez, pregătită pentru o conversație obișnuită despre ce se mai întâmplă în lume, ce fac fetele, ce mai e nou prin California. Poate chiar mă va apostrofa că nu îmi fac mai mult timp să scriu…
– Ioana, îmi spune, și dintr-o dată vocea lui devine foarte serioasă, dar în același timp calmă și extrem de lucidă. Ioana, a venit clipa în care trebuie să ne spunem ADIO. Nu “La Revedere” cum am făcut-o până acum, ci, așa cum își spun cei care știu că nu se vor mai vedea niciodată.
Restul conversației s-a diluat în șocul momentului… Îmi aduc aminte că nu am plâns, că în exterior am păstrat o aparență calmă, încercând să reflectez starea sufletească pe care el părea că o impune și că și-o dorește. În interior, însă, parcă mă rostogoleam în abis, lovindu-mă, într-o orbecăială copleșitoare, de crâmpeie aleatoare de ima­gini și amintiri, de un set neașteptat de gânduri, emoții și angoase.
Sunt și din aceia care susțin că moartea nu există cu adevărat, că atunci când trecem pragul lumii de dincolo putem, prin intermediul unor modalități neînțelese și nevăzute, să comunicăm cu cei dragi care au plecat… măcar din când în când.
De când a plecat dintre noi, îl caut pe tata prin lume, pe acolo pe unde mă poartă și pe mine pașii. Îl caut în plimbări lungi prin nisipuri albe sau negre, în apele oceanelor tropicale sau reci ale mărilor nordice, în misterioasele stele ale nop­ților cu cer senin… Însă nu îmi vorbește, nu e acolo. Mă întorc cu regularitate în Baia Mare și la mormântul lui, în cimitirul din Ferneziu, unde s-a alăturat bunicilor mei. E locul în care îi simt intens și, altfel, prezența. Acolo și în locurile din oraș de care mă leagă mulți ani cu multe amintiri din care acuma tata lipsește. Mi-l imaginez, de cele mai multe ori, în biroul lui de la bloc, așezat în fața foii albe de hârtie, cu stiloul în mână și înconjurat de colecția lui de cărți. Din nou, o simplă iluzie…
Dincolo de iluzii și căutări, totuși, îi simt prezența ca și cum m-ar însoți, într-o formă sau alta, la fiecare pas. În final, am realizat, am înțeles… am căutat pretutindeni în exteriorul meu pe când tata sălășluiește adânc în mine însumi, în fiecare celulă din care sunt alcătuită. ADIO nu a fost decât un cuvânt cod care, odată rostit, a activat acea ultimă bucată de ADN care mă leagă pentru totdeauna de tata, în invizibilul atemporal în care s-a destrămat.
Ioana Cozmuța
20 noiembrie 2018

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.