Avem nevoie de identitate naţională ca să nu fim ai nimănui

0
141

De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre şi la Carpaţi, pe Olt şi pe Mureş, pe Siret şi pe Nistru, şi asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit şi nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alţii, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaştem originile, taina limbii vorbite, credinţele, dorurile şi jalea, nuntirile şi prohodurile, trecerile şi petrecerile.
Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simţi român, iar această simţire vine prin limbă, credinţă, origine, nume, tradiţie, obicei, strai, pământ şi cer etc. Avem nevoie de identitate naţională ca să nu fim ai nimănui.
La unele popoare, naţionalitatea se confundă cu cetăţenia şi nu te poţi bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate naţională. Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ţi atenţia că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorţii. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universalişti şi nu naţionalişti. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieţii cotidiene şi să te convingi de contrariu.
„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a şi îndepărtat unii de alţii în acelaşi timp. Suntem mai vecini şi mai străini concomitent, mai aproape şi mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele şi prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară şi nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Generaţia mea, care a prins şi alte vremuri, încearcă să redeştepte anumite cutume, anumite valori ale tradiţiei, dar se loveşte uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenţilor, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră şi la coasă, a ţăranilor de odinioară, horele din sat, doina şi jalea, nuntitul şi prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înţeleagă toate astea. Motivele sunt legate, fireşte, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare.
Sunt însă şi motive mai profunde. Generaţia mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut şansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt şi viscol.
În plus, a mai avut o şansă, anume aceea de a se împărtăşi din toată experienţa universală prin lecturi solide şi prin dascăli de excepţie, dăruiţi şcolii şi naţiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărţi, pe care nu le mai citeşte nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărţile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toţi otova, cu minţile odihnite şi goale, instrumente bune de manipulat de către forţe malefice, care stăpânesc comunicarea şi care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.
Legarea solidă de ţară, sentimentul apartenenţei la familie, la comunitate, la naţiune şi la credinţa oamenilor ţării este primejdios pentru globalişti, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecţi, fideli. Românii sunt un popor deschis şi primitor şi s-au lăsat uşor antrenaţi în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.
Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate şi care ne-a făcut să ne simţim vinovaţi, înjosiţi, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porţile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate şi imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni şi teritorii. Ţara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alţii demult şi ne-am refăcut-o cu greu.
Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri şi nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat uşor amăgiţi şi ne-am dezgustat de noi înşine. A respinge ţara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este ţara fără oameni, fără români?
Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România aşa de mult cum nici un inamic străin nu reuşeşte! Fireşte, ne apucă uneori remuşcările şi dorul, ne ceartă parcă părinţii şi bunicii deveniţi ţărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede şi nu facem nimic ca să îndreptăm situaţia.
Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea şi să spunem străinilor cine suntem şi de ce vorbim româneşte, de ce credem în Dumnezeu colindând şi de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români şi trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite şi mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-şi declină identitatea, originea, tradiţia.
Acad. Ioan Aurel POP

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.