(fragment)
Într’una din zile, părintele protopop Simion Balea (1863-1938) de Săpânța, umblând cu treburi prin sat, intră în casa lui Pătraș, nu departe de parohie, pe care’l găsi la rindea, în atelierul său din colnă.
– Măi Ionuc, voi scoateți niște versuri la prohod, despre cel mort, de toată frumusețea. Tu, care de mic copil scrijelești în lemn, cum ar fi să scrijelești și versurile acelea ale diecilor de la petrecanie pe crucea de mormânt a celui plecat?
– D’apoi, Părinte, io nu m’am gândit la asta, da’ dacă Dumăvoastă așe’ ziceți, așe’ oi face!
– Ionică, băiatule, mă bucur că ești cuminte și ascultător, așa cum te știu de când ești, de când
te-am botezat. Ia vezi tu, așa după cum ne-am înțăles și vină de’mi arată ce ai realizat în prima ta încercare.
– Bine, Părinte, așe’ oi face.
Și Ion Stan Pătraș, la vremea aceea un moroșan de 26 de ani, însurat, care pe lângă muncile din agricultură, cu care’și întreținea familia, se mai ocupa și cu tâmplăria, așa încât el era cel care deja de mai multă vreme cioplea lemnul pentru crucile de mormânt ale consătenilor săi. Numai că, așa cum zicea părintele Simion, mai și „scrijelea” lemnul, mângâindu’l artistic, ca într’o sculptură, și i-a venit și ideea să vopsească lemnul în culoarea albastră a cerului.
Îi prezentă Părintelui prima sa încercare, era în 1935: „Aici io mă hodinesc, Pop Anuță mă numesc. Ascultați, voi oameni buni, ce vă spun io nu’s minciuni. Cât în lume am trăit, (…) rău la nime n’am făcut, (…) vai săracă lume me, cu greu am trăit în ie (…) și tăte aieste le lăsai, la 76 de ai.”
Părintele a fost mulțumit de strădaniile și realizările fiului său spiritual, artistul popular, încurajându’l și îndrumându’l în continuare, căci era normal ca între preotul satului, de care depindea biserica și cimitirul, și cioplitorul de cruci să existe o relație de mentor și colaborare.
Ion îi mai împărtăși Părintelui ideea lui, să sculpteze deasupra epitafului și figura celui înhumat și poate și ocupația lui, femeile, la războiul de țesut, la oală, la cuptor, iar bărbații la câmp, la pădure… Părintele Simion era mulțumit de strădania și fantezia lui Ionuc. După un timp, să fi trecut doi, trei ani de la prima cruce pictată a lui Ion Stan Pătraș, aflată în cimitirul de la biserică și „însămnată” cu versuri, când Mircea Damian, scriitor și gazetar, prieten vechi al părintelui Simion, de pe vremea când Damian era învățător suplinitor în Prislopul lui Rebreanu, veni să’l viziteze. Pe drumul spre casa parohială, trecând pe lângă biserică,
i-au sărit în ochi crucile acelea de mormânt pictate. Era ceva cu totul neobișnuit. S’a abătut din drum, intrând să le vadă. A fost și mai surprins citind versurile de pe ele, unele cu humor. A zâmbit și a ieșit vesel din cimitir și vesel a intrat la popa Balea.
– Ei, dar de unde descinzi așa bine dispus, frate?…
– De la cimitirul tău, frate! – îi zise Damian, îmbrățișându’l afectuos.
Doar că părintele Balea n’a trecut la Domnul, în 1938, atât de vesel după cum i-a fost cimitirul. A dus cu sine, ca și toată generația lui luptătoare, nu doar „iluziile”, cum au scris unii despre el, ci şi durerea realității dure, care a rămas amară ca fierea!
În 1939, când prim-ministrul Armand Călinescu a încercat să pună problema hotarelor României, a apărut o licărire de speranță pentru moroșeni şi aceștia s’au bucurat, chiar dacă părintele senator Balea nu mai era, dar asasinarea ministrului şi apoi al Doilea Război Mondial le-au spulberat orice speranță. Gheara sovietică s’a extins asupra Maramurășului cehoslovac, devenind Ucraina Subcarpatică, ceea ce azi a devenit Ucraina. Unde e România?
* * *
Cimitirul vesel a mers mai departe prin părintele profesor Grigore Rițiu (1892-1969), ginerele părintelui Simion Balea, căsătorit cu Laura, eliminat de horthyşti ca profesor de latină dela Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. S’a întors la Săpânța, ca protopop al românilor greco-catolici, continuator al socrului său. Cum acțiunile de maghiarizare erau foarte dure, limba română fiind interzisă total în spațiul public, părintele Rițiu s’a gândit să încerce să o mențină totuși pe crucile din cimitir. Ion Stan Pătraș creștin român catolic, s’a întrecut pe sine în a compune versuri pentru crucile de mormânt, uneori cu humor, satirizând moartea și pe domnitorii zilei, lărgindu’și apoi lemnul crucii, spre a avea mai mult spațiu pentru versurile în limba română. Aceasta a viețuit în „Cimitirul vesel” din Săpânța pe toată perioada stăpânirii horthyste în Ardealul de Nord, 1940-1944.
* * *
Ion Stan Pătraș, ca un vrednic fiu spiritual al mentorilor săi, s’a implicat activ în demersurile făcute de credincioșii din Săpânța pentru preotul lor, Grigore Rițiu, arestat de comuniști, care și după eliberare a continuat să fie persecutat, neacordându-i-se pensia de drept și nici un alt mijloc de subsistență. Fiu credincios al Săpânței, meșterul Ion Stan Pătraș, om înțălept, credincios și român adevărat, s’a folosit inteligent de renumele ce i l-a conferit comunismul ca „meșter popular”, în demersurile săpânțanilor la organele centrale comuniste de la București, pentru pensia părintelui Grigore Rițiu, și au reușit, doar că părintele s’a bucurat pentru scurt timp de acest drept obținut, din respect, prețuire și dragoste pentru el, de către credincioșii săi.
Teresia BOLCHIŞ TĂTARU
• Nota redacţiei: Eseul istorico-literar în proză „Marea Unire, dulce ca mierea și amară ca fierea” a fost premiat cu premiul I la concursul Marea Unire al revistei Starpress, Vâlcea/Canada/ USA, în 2018.
