De la Belgrad la Zenica am trecut prin câteva țări de ceață. La propriu. Vreme posomorâtă. Batalionul românesc din Bosnia – un document național care trebuie cunoscut. După un drum istovitor, am intrat într-o lume suprarealistă, în comparație cu lumea de acasă. Dar, paradoxal, este atât de reală, că îmi vine să cer aripi de rezervă pentru a pluti peste aceste țări de ceață. Mă întâlnesc cu o Balcanie specială. Cu armată. Trebuie să-i deslușesc ghivinturile. De aceea am venit aici să aflu rostul roții pe această lume. Am la îndemână însoțitori de politețe militară. Colonelul Traian Nistor, șeful de Stat Major, și maiorul Gheorghe Cușlin, ofițer cu protecția și siguranța militară a Batalionului, mi-au fost buni sfătuitori pentru a deprinde mecanisme inedite, pentru mine, în teatrul de operații. Am în față o altă lume, pe care am văzut-o doar în filme. În filme de război și răzvrătire umană. Sunt pe urmele ei.
Mă gândeam la domnul colonel Moldovan, cu mulțumire, pentru curajoasa invitație. Dar și la încumetarea mea de a trece Dunărea, spre locuri tragice. Doamne, ce lume! Exclamația nu are nimic construit în ea. Nimic patetic. Nu-mi trebuie Danemarcă, Elveție, Germanie, Franță, ori Anglie, țări istovite de curioșii lumii. De scriitorii lumii. Mă încearcă, acolo printre ruine, un regret care poate părea teribilist. Că nu am călcat aceste teritorii la vârsta tinereții. A încorporării dacă vreți. Văd o lume care seamănă cu peștele. Îți scapă din mână. Trebuie să știi cum să folosești terenul. Cum făcusem armata, expresia îmi era bine cunoscută. Trebuie să ai putere să te adăpostești. Să ai răbdarea să înțelegi tristețea, chiar moartea.
Într-o zi de ianuarie geros, în carnet am notat data de 28. Domnul maior Cușlin îmi propune un drum la Vitez. O așezare strategică pentru timpurile acelea confuze. Îmi face o prezentare sumară a conflictului cunoscut de militarul de profesie. Războiul din Bosnia a făcut parte din destrămarea Iugoslaviei. După desprinderea slovenilor și croaților din Federație, Bosnia-Herțegovina, multietnică, locuită în special de bosniaci musulmani, sârbi ortodocși și catolici croați, s-a făcut un referendum pentru independență (29 februarie 1992). Acest fapt a fost respins de reprezentanții politici ai sârbilor bosniaci, care au boicotat referendumul. În urma Declarației de Independență a Bosniei Herțegovina – care a obținut recunoaștere internațională, sârbii bosniaci, conduși de Radovan Karadzic, susținut de guvernul de la Belgrad al lui Slobodan Milosevic, și-au mobilizat forțele în interiorul Bosniei, pentru asigurarea unui teritoriu etnic securizat.
Apoi, războiul s-a extins în toată țara, fiind însoțit de o purificare etnică. După semnarea Acordului de la Dayton, în anul 1995, care a pus capăt războiului din Bosnia, fosta țară iugoslavă a fost împărțită în două entități: Republica Srpska, dominată de sârbii bosniaci, și Bosnia-Herțegovina, locuită în special de bosniaci și croați. Toate acestea, și multe altele, stau scrise în carnetul meu de reporter de front. Deci plecăm spre așezarea Vitez, însoțiți de doamna căpitan doctor Doina Ene. Un militar care vindeca rănile și cu vorba, nu doar cu doctoriile. Șoseaua însoțește o bună parte râul Bosna. Așa am aflat că Bosnia este țara unei ape, cum și Maramureșul este Ținutul altei ape, Mara. Peisaj muntos, un fel de Gutâi mai domol. Urmele războiului se văd. Case părăsite. Multe case fără acoperiș. Mă obsedează casele oarbe. Nu case, ci aproape palate omenești. Fără viață.
Nu doresc să dramatizez, dar scriu ce văd. Despre casele părăsite și mutilate aflu realități dureroase. După ce a izbucnit conflictul, vecini de generații s-au îmbrăcat în ură și moarte. Doamna căpitan îmi spunea că își puneau, unii altora, mine sub streașina casei, în beci, ori mai știu eu unde. S-au întâmplat nenorociri. Apoi, oamenii au plecat în bejenie, lăsând mândrețe de case în singurătate. După câțiva ani de la încetarea focului, geniștii nu au reușit să dibuiască toate minele. Când m-am întors de la Vitez, unde am discutat cu militarii români dislocați în zonă, mi-am luat din nou porția de pustiire. Militarii români sunt apreciați. Trupele SFOR peste tot.
A doua zi, dimineața, am plecat spre Travnik. Îmi atrage atenția maiorul Cușlin, ofițer cu protecția și siguranța militară, să am grijă că sunt locuri minate. Era în anul 1999. Scriu și mă gândesc la oamenii de cultură ai Bosniei. Îmi vine în minte numele prozatorului Ivo Andric, născut în Bosnia, tocmai la Travnik. Oraș despre care a scris o Cronică. Face liceul la Sarajevo. Studiază la universități din Europa. În 1961 este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pentru forța epică cu care a zugrăvit motive și destine din istoria țării. Este cunoscut ca scriitor sârbo-croat, fiind numit un Tolstoi iugoslav. Destinul federal, al lui Ivo Andric, explică sugestiv Balcanii.
Da, mă simt ca un glonț lingvistic în Bosnia. Cum m-a botezat poetul Ioan Flora, la plecarea mea din Belgrad.
