În vâltoarea aceasta a formării noului guvern, energia politică se îndreaptă spre împărțirea portofoliilor. La ora la care scriu aceste rânduri, s-a aruncat pe piață varianta unei coaliții formată din PNL, USR-PLUS și UDMR. Se mai pot ivi surprize? Deocamdată voi opera cu acești termeni politici. Fiecare formațiune politică emite pretenții pentru ministere. Unii vor transporturile și economia, justiția, finanțele, alții fondurile europene, dezvoltarea, unde sunt bani pentru primari, singurii fermi sunt udemeriștii. Ei vor cultura, sănătatea și mediul. Nici mai mult, nici mai puțin. Sunt domeniile arondate lor, când vin la guvernare. Nu am la îndemână performanțele ministeriale ale UDMR, dar nu acesta este subiectul. Mi-a atras atenția o știre de presă care m-a pus pe gânduri.
Nici o formațiune politică nu dorește ministerul Educației. Nimeni nu vrea să fie ministru la Educație? Grele vremuri am ajuns. Știm, până la urmă tot va fi un ministru. Este trist să aud că în enumerarea politicienilor, Educația este un minister de rang secund. Așa s-a spus la televizor. Mi se pare revoltătoare această percepție. Și extrem de periculoasă pentru starea națiunii. Acum, în vreme de pandemie, observ că învățământul merge, cum merge, fără minister. Iar îmi vin în minte cuvintele reformatorului școlii românești, Spiru Haret: Cum arată școala astăzi, așa va arăta mâine țara! Cine se mai gândește la țara de mâine? Noroc cu dascălii cei devotați.
Care este scopul învățământului românesc definit în acte oficiale? Citez din Legea Educației: „Misiunea asumată prin lege este de formare, prin educație, a infrastructurii mentale a societății românești, în acord cu noile cerințe, derivate din statutul României de țară membră a Uniunii Europene.” Deci s-a trecut de la formarea culturii generale, bază absolut necesară oricărei specializări, și cultivarea conștiinței naționale, la un învățământ menit a produce resursă umană pentru piața globală a muncii. Ce scrie în Legea Educației din Ungaria? Citez: „Parlamentul, căutând să combine nobilele tradiții ale educației din Ungaria cu posibilitățile viitorului, fiind chezaș al ridicării nației, în scopul instrucției patriotice și al educației. Scopul Legii este de a crea un sistem public de educație care să contribuie la armonioasa dezvoltare mintală, fizică și intelectuală a copiilor și tinerilor.”
Iată și ce scrie în preambulul Legii educației din Polonia: ”Predarea și educația – bazate pe respectarea sistemului creștin de valori – au ca bază principii etice universale. Educația servește la dezvoltarea dragostei de patrie și a respectului pentru patrimoniul cultural al Poloniei, ca și pentru valorile Europei și a lumii.” Se mai spune că școala îi pregătește pe elevi pentru familie, solidaritate, democrație, toleranță, justiție și libertate. După cum se vede, în comparație cu legea noastră, legile din Polonia și Ungaria vorbesc de patrie, familie, națiune și creștinism, de interesul obștesc, de nobile tradiții ale neamului. Adică de istorie.
Istoricul și profesorul Mircea Platon, vorbind despre legea noastră, apreciază că: „este o lege pentru iobagi, care ne leagă nu de glie, ci de trotuarele și noroaiele infectate ale periferiilor globale.” Forța politică românească care va descifra implicațiile nefaste ale actualei educații, prin restaurarea învățământului românesc pe făgașul lui normal, va binemerita un loc în istoria României. Precum Spiru Haret. În aceste împrejurări politice, când se împart ministere și aud că ministerul Educației nu este râvnit, mă prind în cercul multor întrebări. Unele pe deplin justificate. Cine își asumă un minister care este în mare suferință din cauza pandemiei. Dacă sănătatea este acum în stare de alarmă, pe viitor educația fracturată își va arăta fața cernită. Deși a avut peste douăzeci de miniștri. Ori tocmai de aceea. Chiar, cine vrea să fie ministru? Un ministru al Educației care să lase urme și pe fața pământului românesc. Precum Spiru Haret.
