Scriam, mai ieri, despre polemicile stârnite în Franța, dar nu numai, în jurul bicentenarului morții lui Napoleon Bonaparte. Tot atât de aprinse, parcă mai înfocate, sunt polemicile iscate de împlinirea a 150 de la Comuna din Paris. Cele două evenimente din istoria Franței sunt percepute de pe poziții diferite de ideologiile actuale din Europa. Dacă omagierea lui Napoleon provoacă rezerve, critici și chiar proteste în rândurile stângii franceze, evocarea Comunei din Paris pune pe jar rândurile dreptei. Aceste polemici se reflectă în viața politică nu numai ca un savuros spectacol intelectual, ci și ca pretexte pentru a contura doctrine pentru viața popoarelor.
În urmă cu un veac și jumătate, Parisul era cuprins de febra unor evenimente revoluționare, cu un imens impact internațional. Timp de 72 de zile, parizienii au adoptat o formă de democrație directă și de republică proletară numită Comuna din Paris. În 18 martie 1871, parizienii au declanșat un experiment politic, social și cultural cu rezonanță peste vreme. Atunci, peste două sute de mii de oameni s-au răzvrătit, atât împotriva prusacilor victorioși, cât și pentru dărâmarea guvernului republican, care făcuse pace cu prusacii. Comuna din Paris a fost polița morală a francezilor într-un moment de răscruce al istoriei lor. Când împăratul lor, Napoleon al III-lea, a fost umilit la Sedan. Nordul Franței a fost ocupat, Parisul asediat.
Orașul Luminilor a rezistat, câștigând, astfel, simpatia Europei. În paralel, Parisul a propus o formulă nouă în istoria umanității: o revoluție care a devenit un mit al stângii. La sfârșitul lunii mai, 1871, ultimii comunarzi erau executați în cimitirul Père Lachaise. Deși învinsă, Comuna din Paris a fost învingătoare. Toate revoluțiile socialiste, ale veacului trecut, s-au inspirat din insurecția pariziană. Până la „vestele galbene” de astăzi, care tulbură Parisul. Comunarzii, exilați la Londra, au fost priviți cu simpatie de Karl Marx. Care a scris o broșură despre războiul civil din Franța, tradusă în multe țări. Deși comunarzii nu au avut răgaz să-și pună în practică programul de reforme asumat, spiritul lui s-a prelins până în ziua de astăzi, cu idei de atunci: egalitatea între bărbați și femei, naționalizarea, școala gratuită și obligatorie, abolirea cenzurii.
Comuna din Paris a fost considerată, rostogolită prin teorii, și un sâmbure pentru comunism. Opiniile divergente au apărut în plină derulare a evenimentelor pe baricade, în timp ce răsculații incendiau Parisul. După înfrângerea Comunei, cu cinism, a fost inițiat un turism macabru, oamenii fiind invitați să vadă ruinele unui oraș faimos. Scriitorii francezi, de atunci, au polemizat pe rănile orașului. Cei mai mulți au fost ostili Comunei. Flaubert o considera „ultima manifestare a Evului Mediu”. George Sand considera mulțimea dezlănțuită o „bestie imorală.” Matei Vișniec, acum în miezul fenomenelor pariziene, amintea de un paradox. Chiar în ziua intrării armatelor care au înăbușit Comuna, liderii ei au discutat două ore despre cultură. Aveau în programul lor de reforme prevederi ca toată populația să aibă acces la cărți, la teatru, la concerte.
Ca un reflex spre actualitate, și feminismul francez își are rădăcinile moderne în freamătul ideilor Comunei, pentru că niciodată, într-o revoltă, nu au fost implicate atâtea femei pe baricade. O revistă franceză a publicat, recent, o dezbatere pro și contra, legată de semnificația Comunei din Paris. Un istoric consideră că ea nu a adus mare lucru națiunii franceze. Pe când un lider al stângii radicale o consideră prima revoluție cetățenească modernă. Care a pus problema suveranității politice a poporului. Părerea confratelui Matei Vișniec mi se pare interesantă, mai ales că aparține unui român strămutat în Franța: „În anul 1871, și alte orașe franceze s-au răzvrătit și au decretat comuna, dar numai Comuna din Paris a rămas în memoria lumii printr-o uluitoare lecție filosofică și revoluționară, precum și printr-un mesaj mai larg, ținând de ironia Istoriei; ecoul în timp al acelor evenimente ne avertizează că după unele înfrângeri, învinșii sunt de fapt învingători.”
Eu sunt preocupat de ideile Comunei din Paris care au însoțit timpul. Și mai ales cum l-au polenizat. Strigătele de pe baricadele de atunci s-au auzit, pe alocuri, și la noi.
