Melancolia sărbătorii

0
55

În Săptămâna Mare, auzim des expresia consacrată, de a dori semenilor noștri, apropiaților, neamurilor să aibă sărbători fericite. De anul trecut, Sfânta Sărbătoare a Învierii este cuprinsă de o melancolie provocată de acest virus, de care trebuie să ținem seama. Dacă nu, ține el seama de noi. Ne încearcă stări sufletești cu multe întrebări, un amestec de visare și meditație. Oricât optimism am împrumuta din anii trecuți, ceva nedefinit ne înconjoară, dorind aprig să ieșim din izolare și singurătate. Avem nevoie de oameni, de prieteni, de cuvinte calde, de expresii mângâietoare, de liniște și lumină. Dacă nu avem poftă de râs, măcar să dăruim un surâs, că tot nu se vede de sub mască. Cuvintele bune ne sunt de leac. Cu toată melancolia lumii, timpul își vede de drumul lui.
Noi, în Maramureș, avem rezerve de încurajare prin straturile mumelor, dar acest timp pandemic ne-a copleșit cu amărăciuni, care ne-au scos din blânda noastră avere sufletească. Umblă prin lume teorii, care au menirea să ne îndepărteze de propria ființă, de firescul care ne-a zidit în trupul acestei Patrii. Am mai avut în istorie parte de risipire, și îndemn la uitarea de sine, dar, ca acum, parcă niciodată. Cel puțin așa ni se pare nouă. Că nu cunosc să fi fost atâta agresiune asupra legilor strămoșești, asupra principiilor morale, ale codului scris în tablele de piatră ale sufletului de către Logosul, întrupat în istorie, cu două milenii în urmă. Suntem avertizați că se schimbă lumea. Că nu va mai fi niciodată cum a fost. Asta o știe orice om cu o viziune lucidă asupra mersului lumii.
Dar se întâmplă fapte nefirești. Se caută dezlipirea de credință și de nucleul familiei. S-au inventat zei mărunți, care umblă desculți prin viața noastră. Fără sfințenie, fără rugăciuni, fără spiritul comuniunii. Parcă se coboară fulgerul din beznă, să transfigureze spiritul care ne-a ținut limpezi, și în Maramureș, întru bucuria sărbătorii vieții. A Învierii ei. A credinței în care am fost botezați, ne-am nuntit și suntem duși la locul de odihnă veșnică. Și nu folosesc cuvinte de protocol. Cine pricepe tăcerea strămoșilor poate face legătura dintre cununa de spini a Mântuitorului și luceafărul de ziuă din inimile noastre. În această derută, planificată de unii și de alții, credința ne poate duce pe calea mântuirii. Colții de lup ascuțiți stând la pândă sunt îmblânziți de timpul soarelui lăuntric, îmi spunea poetul Ioan Alexandru, lângă zidul bisericii din Desești.
Tot acolo, în cimitirul satului, mi-a scris poetul Imnelor aceste cuvinte demne de Săptămâna Mare: „Pe această poartă a Maramureșului, se întâmplă toată metafizica omenirii, aici se încrucișează istoria umanității, se duce lupta hotărâtoare între moarte și viață, se celebrează victoria vieții asupra morții, este înfăptuită întoarcerea din risipire a Fiului, întoarcerea din moarte la viață, ieșirea din neant, din veșnicul stat pe loc.” Cu toată starea de alertă a sufletelor noastre, și în preajma sărbătorilor, mi-am adus aminte că am scris cândva un text nimerit pentru împrejurări mai crispate. Când sărbătoarea avea lumina ei interioară. Pe vremuri era poem, acum un text pascal. Iată povestea.
Am un cuțit frumos, cu plăsele din piatră uitată. L-au găsit groparii lângă oasele unui strămoș cercetat pentru vechime. L-am pus după icoana Sfântului Gheorghe. Parcă spunea: nu vă paște nicio primejdie, până vă apără sfântul! Priveam cu uimire cuțitul fără glorie, fără sânge. Că nu purtase niciun război. De Paști, l-am coborât din cui să tăiem pasca sfințită a Cuvântului. A curs puțin sânge din pâinea aleasă. Cei de la masă, vreo doisprezece, au gustat din pelinul memoriei. Au tăcut, cum tace piatra. În fruntea mesei, cel Lucitor a spus o rugăciune pentru cuțitul cel blând, care oricând ar putea reteza colțul Lunii ori Creasta Cocoșului din muntele privirii. În blândețea lui de cuțit, el este pândit doar de adierea firelor de iarbă. Melancolia este zidită chiar în sărbătoarea magică a Învierii Domnului Iisus, după trecerea prin patimile îndurerate întru iertarea păcatelor omului. Dar din acea melancolie a țâșnit lumina, marea revelație, reper esențial din ultimele două milenii. În aceste zile să stăm sub pavăza liniștii creștine, să ne luminăm în inimi și-n Cuvânt.
Mi-a căzut sub ochi o poezie scrisă de Vlahuță, care emană o lumină interioară sacră: „El n-a venit să răzvrătească/ Nu vrea pierirea nimănui/ Desculț, pe jos, colindă lumea/ Și mulți hulesc în urma lui.” Se veselesc necredincioșii și pun luminii stăvilar, dar mai avem atâta putere să trăim miracolul Învierii. Sărbători fericite!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.