Scriitor la ziar

0
44

Îmi face plăcere să-mi aduc aminte că titlul acestui text a fost o rubrică inițiată de jurnalistul Tudor Octavian, scriitor și critic de artă, în revista Flacăra. Apoi, rubrica s-a rostogolit și în presa județeană, inclusiv la noi. Până în textul de față. Într-o seară, la Trocadero, energicul meu coleg de redacție, posesorul unui umor inteligent, îmi explica ce asemănare este între un scriitor și un ziarist. Una evidentă, amândoi scriu. Numai că scriitorul la ziar nu are somn din pricina dimineților, când știrile se întâlnesc cu cititorii. Un vulcanic jurnalist și poet, care conducea revista amintită, ne spunea că fiecare ziarist este un ziar. Un ziar care vrea să vă aducă vești bune, pe cât se poate. Așa mi-am luat și eu rolul în serios. Am dorit să fiu un ziar, care nu se nutrește din dezastre, deși necazurile sunt recolta cea mai căutată a timpului nostru.
În fiecare dimineață, hotărâm titlurile, alegem știrile, decantăm esențele, dar stabilim și prioritatea nenorocirilor. Deoarece trăim vremuri teribile, vremuri istorice și mizerabile. Mă străduiesc să dau știri adevărate. S-au scumpit carburanții, dar și salata verde. S-a scumpit totul în România. Mare parte dintre locuitorii acestei țări continuă să ia salarii mici. Au plecat guverne, au venit guverne, toate sunt cum au fost, numai câștigurile poporului român nu cresc după cum i se promite. Ți se pregătește, popor român, dreptul de a nu ajunge, la vreme, în stația lumii, unde vei fi așteptat cu flori. Ce iluzie, scriitorule de la ziar! Este o practică tristă a lumii politice de la noi, de a amâna fără termen standardul de viață. Este o batjocură să minți electoratul român și să asculți vătaful străin. Apoi dai vina pe el, că altfel nu se poate. A da vina pe străini este o politică veche, de când lumea.
Tot aștept ultimul orizont de liniște al țării. Mă duc deseori acasă, dar și acolo aud vești triste despre moartea sătenilor. Nu se mai practică diagnosticul obligatoriu al virusului. Uite, îmi zic, mai sunt locuri în țara asta unde poți supraviețui prin adevărurile care te înconjoară. Inclusiv bătaia clopotelor. Mă reîntorc în oraș. Aud aceeași ceartă obositoare, prevăzută în legile democrației. Actuala Putere de la București acuză fosta putere de la București de exact ceea ce face acum. Mereu cei aflați la putere au de pedepsit pe cei care nu se mai află în fotoliu. Noi scriem, scriem. Dar nu se schimbă nimic, suntem momiți, suntem ademeniți cu nemunca și cu un comerț mincinos. Mereu corupții se află neapărat în alt partid, nu în cel care vorbește. Între timp, seniorii nației, mor. Îi doboară bolile, curând după ieșirea la pensie.
Trăiesc o vreme în care moartea nu este un eveniment pentru comunitate, ci o simplă constatare. Se vrea o lepădare de tradiții și obiceiuri. Cruntă experiență ne-a oferit această pandemie! Mă salvează o hore de pe Ulița mea: „Mi-a dat Dumnezeu un gând/ Când îs supărat să râd.” Dar eu mă iau și cu evenimente care dor harta țării. De Bucovina de Nord și Ținutul Herța, de Basarabia, pierdute printr-un Pact care nu este condamnat nici anulat. Eu scriu la ziar, domnilor miniștri de externe. N-am cum să nu scriu toate acestea. Cum nu pot trece cu vederea că pe data de 4 iunie a fost vandalizată statuia voievodului unificator Mihai Viteazul, de la Sfântul Gheorghe. Se împlinea un veac și un an, de la Tratatul de la Trianon, care este actul de confirmare a României Mari și destrămarea imperiului austro-ungar. Dacă pentru noi este o împlinire istorică, pentru maghiari este o jale, tot istorică.
Actualul guvern al României a trecut sub tăcere evenimentul, de importanță crucială pentru destinul acestei țări. Măcar atât: scriu la ziar! Nu uit a spune că nu există pericol mai mare pentru o țară, decât situația ei lăuntrică. Spiritele aprinse, și drepte, ale acestui popor, cum a fost și fostul conducător al revistei cu pricina, spun că niciun dușman, de oriunde ar veni el, și oricine l-ar trimite, n-ar putea face nimic împotriva națiunii române, dacă înlăuntrul națiunii române n-ar fi și trădători și vânzători. Care au pus la cale un obicei în numele dreptății: obsesia cătușelor și a judecării rivalului politic. Nu cu instrumentele democrației.
Dar nici cei judecați nu sunt ușă de biserică. Și așa apar pe prima pagină a ziarelor. Cu o voluptate pentru rating. Deși sunt lideri de ocazie și mai ales de împărțit bani, ne ocupă viața și nervii. Ce să mai scriu? Ce să mai cred? Un fost deputat în Parlamentul României, judecat și condamnat pentru hoție, de justiția română, face politică unionistă peste Prut. Domule prim-ministru, ați fost ministru de finanțe, ați studiat în străinătate, spuneți-ne de ce nu are țara bani? Pe cine să mai întreb? Că aș dori să scriu la ziar, spre folosul tuturor. Sunteți un personaj esopic. Dar asta nu ne ține nici de cald, nici de entuziasm.
Chiar, domnule premier, ce se numește fericire? Dar să mă opresc aici cu dialogul zadarnic, că se anunță închiderea ediției. Și ziarul trebuie să ajungă la dumneavoastră, cititorii. Să știți că vă prețuiesc. Și de bunăvoie, sunt în serviciul dumneavoastră. Vorba poetului: „Sunt un ziar. Mor zilnic, spre a mă naște, dimineața următoare, din nou.” Da, prietene, sunt și eu un scriitor la ziar. Cum mi-ai prezis la Trocadero!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.