Avem în faţă cel de-al optulea volum de poezii lansat de Mircea Grumaz. „Respir”, scos recent la Editura Eurotip, cu lansarea petrecută cu câteva zile în urmă. O carte încă fierbinte, proaspătă!
Dacă lumea, azi, ar mai avea fineţe, pofta de a consuma cultură şi de a trăi firesc, fără teamă, de a se bucura de lucruri mici, Mircea Grumaz ar fi un autor aclamat. Primul lucru pe care îl observi la el e firescul, naturaleţea cu care versifică. E orice altceva decât autorul care se căzneşte 20 de ani să scoată a doua carte, sau cel care stă decenii să scrie cartea vieţii. Ba chiar îl bănuim că deja gândeşte în versuri. Apoi, te surprinde, chiar dacă ai citit şi din volumele anterioare, sensibilitatea lui. Spre deosebire de alţii, ce iubesc „părţi de femei”, cele mai rentabile sau mai promiţătoare, Mircea iubeşte…nici măcar femeia în întregul ei, cât iubirea. I-auzi aici: „Niciodată n-am ştiut să respir cum trebuie/Ba îţi luam tot aerul/Ba nu ştiam să-ţi ating atmosferele/Ba îţi stârneam vântul/Ba mă temeam de orice. Am plâns zilele/În care n-am reuşit să-ţi fiu pereche/În care m-ai rugat să nu plâng/În care ne-am gândit la nenăscuţii noştri/În care n-a mai venit toamna/În care te-ai dus pe steluţa Ra. Sincer, n-am ştiut cât de rău doare/Până mi-ai cerut să respir pentru amândoi”. Însă Mircea Grumaz mai are ceva. Poate fi tăios. Şi ironic. Şi autoironic. Vreţi dovadă? „De la tine aş lua sufletul/Şi mi l-aş face pereche/ Atât.” Mai că îţi vine să-l provoci să scrie câte o poezie şi despre treburi actuale, despre … Câţu, despre Iohannis, chiar dacă respectiva poezie n-ar rezista timpului, ar fi perisabilă. Chit că, în societatea noastră, ai avea doar de schimbat nume şi ar fi iar vie, actuală. Sigur, n-am uitat că a promis că următoarea carte va fi de sport. Dar volumul de faţă, „Respir”, ne confirmă bănuiala anterioară. Mircea Grumaz gândeşte, se exprimă, respiră în versuri! Punct!
