Dragi români din dreapta Tisei, vă scriu aceste cuvinte, cu dor și furie, cu lumina primită acum mai bine de trei decenii din ochii voștri, cu regretul că minunea cunoașterii noastre a fost tulburată de această stupidă răsucire de lume. Războiul din Ucraina! După apusul steagului roșu, ne-am luat covoarele noastre, țesute din sufletul maramureșencelor din dreapta Tisei, care rimează într-o armonie miraculoasă cu cele de pe văile Marei și Cosăului, și ne-am regăsit identitatea. Dimpreună cu Echim Vancea, Spiridon Pralea, Gheorghe Mihai Bârlea am fost printre primii maramureșeni care am privit Sighetul Marmației de pe malul drept al Tisei. Pentru mine a fost o mare revelație, o victorie a cunoașterii. Stâmpărarea unei însetate curiozități. Călcam cu picioarele ceea ce am privit mulți ani doar cu ochii. Priveam pe furiș, liceean fiind, printre sălciile de pe malul apei, casele românilor din Ucraina.
Mătușa Pălăguță, la care locuiam, știa poveștile unor întâmplări trăite înainte de comunismul nostru, când Tisa era o graniță formală. Prima nevastă a tatălui meu, Maria, era din Slatina. Din familia Opriș. Mătușa și unchiul Ion le-au fost nași de cununie. Maria s-a stins din viață prematur. Vă dați seama că aveam un impuls, fără margini, să știu ce este dincolo de apă. Mă stârnea și acest episod biografic. După cum vă spuneam, a venit și ziua binecuvântată. Cu prietenii amintiți, și cu Ansamblul “Mara” din Sighetul Marmației, cu Frații Petreuș și Titiana Mihali, am răscolit istoria noastră adormită. Doamne, când am ajuns în centrul localității Slatina (Solotvino), unde ne aștepta un grup mare de maramureșeni din Ucraina, cred că a căzut cerul pe mine.
Am fost invitați pe la casele gospodarilor. Prima noapte a fost fără somn. Era a doua zi de Paști. Parcă ne cunoșteam de când lumea. Mi-am găsit neamurile prin alianță. În acea noapte am făcut podul de suflete, care durează până astăzi. Prieteni care mi-au luminat felul în care au trăit. Cum au rezistat în spiritul românesc. De la Vasile Ona-Jotu și soția lui Nița, Vasile Marina, Ion Huzău, Gheorghe Grin, Gheorghe Moiș, Mătușa Viorica, Gheorghe și Ion Opriș am aflat adevărul despre viața lor românească în statul vecin. Căruia i-au rămas cetățeni loiali. Dar români din toată fibra. Când am ajuns în casa Mătușii Viorica Lumei, am crezut că am intrat într-o casă din Săpânța. Toate erau ca la noi. Apoi prietenii s-au înmulțit precum cercurile la un copac. Prin dr. Teodor Ardelean, Omul Cărților și al Marilor Biblioteci pentru români, l-am cunoscut pe Ioan M. Botoș, cel care a făcut, la el acasă, un faimos muzeu al artei populare din zonă. Doamne, ce documente de vechime sunt acolo! Ca la noi, pe văile noastre. Ce ilustră asemănare, ce miraculoasă identitate.
Istoricul Ilie Gherheș le-a deslușit. Tisa a rămas oficial o apă de hotar. Noi, cei de pe cele două maluri ale Tisei, făceam sărbători împreună. Eu am fost, în Slatina, la o seară de Crăciun (stil vechi) unde am văzut Viflaimul. Am cunoscut mulți învățători, profesori, directori de școli, care dăinuiau Limba Română. În ultima vreme niște legi kievene caută să pună piedici. După ce am cunoscut mai bine oameni și locuri din dreapta Tisei, mi-am dat seama că în ciuda stăpânirilor străine succesive, maghiare, cehe, sovietice, ori ucraineană, Maramureșul a rămas o unitate lingvistică uimitoare. De fiecare dată când treceam vama pe jos parcă refăceam un timp istoric. Băteam drumul cu multe taine, de multe ori, cu confratele Florentin Năsui, cronicarul Maramureșului din dreapta Tisei aproape trei decenii.
În ciuda vitregiilor istoriei, care s-au abătut asupra așezărilor de aici, treceam apa cu bucuria descoperirii unor oameni și locuri care aveau taina lor. Veneam ca acasă. Se așezase o liniște de origine istorică, între noi. Credeam că va dura și după viața noastră. Din păcate, în ultima vreme, Ucraina o vor îngenuncheată rușii. Putin și oligarhii lui. Orgolii de cuceritori, cu ambiții imperiale. Au lovit nemilos în așezarea sufletului omenesc. Se bombardează orașe, începând cu Kievul. Mulți locuitori ai Ucrainei au plecat în bejenie. Și-au lăsat avutul vieții acasă și s-au trezit fără țară. La punctul de frontieră de la Sighetul Marmației spectacolul refugiaților este tragic. Nu credeam să ajung aceste zile.
Nimic din farmecul de până acum nu a mai rămas. Peste pod, curg oameni spre nicăieri. Vin dintr-o țară în care, parcă, sunt numai femei și copii. Bărbații sunt opriți la oastea pentru țară. Zguduitoare sunt imaginile cu prunci plecați din cuibul familiei, spre necunoscut. Trag după ei tragedia provocată de blestemul războiului. Care este absurdul omenirii. Aceste răni nu se șterg niciodată din sufletul copiilor. Acum, îndrept cuvinte de încurajare spre românii din dreapta Tisei. Către toți ucrainenii ajunși la necaz. Curaj, fraților!
P.S. Toată lauda pentru autoritățile județului Maramureș, Primăria din Sighetul Marmației, omenia unor firme, proprietari de pensiuni, persoane particulare, voluntari, care, în aceste zile, s-au mobilizat exemplar pentru a veni în ajutorul refugiaților care trec pe la vama din Sighetul Marmației. Da, prietenul la nevoie se cunoaște!
