Viața copiilor singuri

0
50

Îmi aduc aminte câtă neliniște mă cutreiera când eram lăsat singur acasă și părinții aveau treburi la care eu nu participam. O zi mi se părea foarte lungă și stăteam cu ochii ațintiți pe uliță să văd dacă nu vin mai repede acasă. Da, nu-mi plăcea singurătatea. Dar cărui copil îi place? Că Lucian Blaga ne spune într-un poem: „Copilul râde. Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” Copiii au nevoie de părinți, de alți copii, de oameni apropiați. Această paradigmă s-a răsucit pentru mulți copii. De când cu deschiderea lumii, mulți părinți își lasă odraslele în grija bunicilor, a rudelor apropiate, ori a vecinilor. Încet, încet, se prelinge între părinți și copii înstrăinarea, se intensifică dorul, se construiesc psihologii din romanele lui Hector Malot. Ne aducem aminte de romanul „Singur pe lume”, în care un copil fără familie ajunge să fie un figurant la circ.
De când cu războiul din Ucraina, destinul copiilor a luat o turnură tragică. Sute dintre ei au fost uciși fără nici un regret, dar și mai mulți au luat calea pribegiei. Care le-a oferit o maturizare rapidă, sărind peste etape ale copilăriei. Deși observ o preocupare din partea unor instituții față de soarta copiilor singuri, nimic nu poate înlocui căldura părintească. Sfaturile care sunt merinde pentru toată viața. Să mulțumim lui Dumnezeu cei care am avut parte să creștem în familii cu bună rânduială. Deși se caută o diluare a familiei, nucleul nu se risipește așa ușor. Sunt copii care reacționează la singurătate.
Am citit recent o carte cu poezii scrise de copii ai căror părinți sunt plecați în străinătate. De obicei, suavele și uneori naivele încercări literare ale pruncilor ne cuceresc prin candoare, sinceritate, prin bucuria pusă în cuvinte. Dar ei, copiii rămași acasă, și-au scris durerea pe hârtie și s-au prezentat la un concurs organizat la Vaslui. Ideea mi se pare inspirată, mai ales eliberatoare de gânduri care nu iartă nici gingășia. Sunt înlăcrimați de dorul părinților, plecați prin țări străine să adune bani, dor care nu poate fi stins nici cu haine scumpe, nici cu jucării sofisticate. Afecțiunea părintească nu poate fi înlocuită cu bani. Deși unii copii au în vocabular cuvinte ca euro, mobil, cunosc numele țărilor unde sunt părinții, nimic nu poate suplini ceea ce înseamnă mama și tata.
Dacă în orașele socialismului au crescut generații cu cheia la gât, acum avem generația singur, fără părinți. Amploarea fenomenului în România a pus în umbră suportul social care ar putea pansa singurătatea. Singurătatea copiilor, rana sufletului, care nu se vindecă niciodată. Ascultați aceste versuri ale unei fetițe de opt ani: „Ei s-au dus în altă țară/ În această primăvară/ De ce, Doamne, tocmai eu/ Nu îl am pe tatăl meu?/ Nu o am pe mama mea/ Chip curat ca lacrima?/ Tot mai sper că într-o zi/ Acasă ei vor sosi/ Că a mea copilărie/ E distrusă, e pustie.”
Se vede că nu de bani au nevoie copiii, ci de suflet. Care dacă nu este la locul lui, atunci când este nevoie, ciudate complicații sufletești se pot ivi. De la stări melancolice, la pierderea încrederii. Am văzut câțiva psihologi care caută explicații, dar și remedii la această dureroasă stare de fapt. Cum spuneam, se crede că singurătatea copiilor lăsați acasă ar putea fi răscumpărată cu bani. Dar sufletul rămâne în așteptare. Mai citiți câteva versuri ale unui copil de nouă ani: „Banii, oare au valoare?/ Inima în piept mă doare/ Nu mai vreau singurătate/ M-am cam săturat de toate/ Vreau la piept ca să te strâng/ Să râd de fericit…să plâng.”
A luat naștere o lirică de înstrăinare a copiilor de părinți, dar și a părinților de copii. Este un fenomen mai greu de ameliorat. Despre copiii născuți în România și crescuți prin alte țări, cu alt prilej. Deocamdată, v-am spus despre viața copiilor singuri. Adică, fără părinți lângă ei.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.