Caii de povară

0
55

Pe o pășune din preajma satului meu pășteau, parcă pierduți de vreme, doi cai îndesați, doi cai de munte, care au tras după ei multe din greutățile gospodărești. Pășteau de când ieșea colțul ierbii, până toamna târziu, când se așezau brumele târzii și le strepezeau dinții de iarba măruntă, prelinsă prin crăpăturile pământului. Erau doi cai de povară, care au dus ani în șir holdele satului spre batoză, iarna aduceau fânul de pe hotar, iar primăvara trăgeau la plug, precum cei mai aprigi cai din sat. Oamenii îi cunoșteau, unul era breaz, iar celălalt alb, și-i respectau ca pe o avere comună, ca o mirare că împodobeau lumea satului. E adevărat, erau acum doi cai bătrâni, băteau ulițele nepotcoviți și parcă uitați de stăpân. Deși aveau noaptea grajdul lor, ziua aparțineau celor din jur.
Când treceau cu copitele roase de piatra uliței, gospodarii ieșeau la poartă cu o găleată de apă, ori cu un braț de otavă. Când venea primăvara, caii de povară ieșeau pe dea­luri la păscut, spre Valea Mătrăgunii, sau alte locuri în care iarba creștea mai repede și nimeni nu-i alunga de pe propriul loc. Deși au trăit o viață într-o proprietate privată, caii de povară mergeau liberi, în voia lor, pe orice pășune. Chiar și în Pășunea Soarelui. Mai ales vara, când stava urca spre Izvoare, cei doi cai de povară știau unde le este locul de vărat. Stăvarul Nicolae le purta de grijă, deși nimeni nu-i dădea niciun fel de plată. Acolo, printre alți cai, ei își găseau singurătatea proprie, pășteau la izvoarele Marei, veneau până spre Bandrea, prin sehelbea păzită strajnic de pădurari. Era locul plantat cu puieți de fag, de brad, de paltin, sau stejar, care trebuiau protejați deoarece era vorba de viitoarea pădure.
Dar pădurarii, oameni înțelegători pentru caii de povară, îi lăsau să pască în locul interzis, pentru a se hrăni cu bărsacăn. Apoi se retrăgeau la umbra pădurii, merizând singuri. Colo, spre sfârșitul lunii august, coborau toți caii spre sat. Caii de povară își continuau libertatea pe hotar și pe ulițele satului. Doi cai bătrâni, ce se bucurau de grija celor din jur. Caii de povară din satul meu au rămas o metaforă puternică pentru multe întâmplări care ne înconjoară. Satul nu s-a lepădat de ei, deși erau bătrâni. Mi-am amintit de aceste animale de povară, acum când și în lumea noastră se configurează măsuri, care se vor urgente, multe întoarse pe dos. Mulțimile devin un fel de cai de povară. Li se pun în căruța vieții multe biruri, motivate sau nemotivate, cu promisiunea că vom ajunge într-un loc luminos și plin de verdeață.
Noua coaliție a promis solemn, chiar cu gesturi largi, că va fi bine. A izbucnit războiul din Ucraina, singurul vinovat de toate strâmtorările care ne pasc. O fi și asta o cauză, dar hibele în societatea noastră sunt mai vechi. Cele noi nu au explicații, dar nici soluții. De ce cresc prețurile într-un mod alarmant? Îi ascult cu atenție pe cei care ne conduc, dar nu pricep mare lucru. Cine înțelege să îmi spună și mie. Se depun eforturi verbale pentru a căuta o cărare. Căutătorii nu nimeresc calea cea dreaptă, așa că noi ne consolăm cu așteptarea. Care este păguboasă și extrem de dăunătoare pentru starea de spirit a populației.
Oare parlamentarii din teritoriu nu iau pulsul realității? Se umple căruța, domnilor, iar caii de povară, adică acest popor, se poticnesc. Dacă nu se poate merge spre bine, măcar spuneți. În coaliția de guvernare sunt suficiente dezacorduri. Chiar în aceste zile. Știu că fiecare trage foc la oala partidului din care face parte, dar eu mă gândesc la țară. La caii ei de povară. Cei care ați ajuns în ștraf, faceți orice ca el să nu se împotmolească. Înțeleg, pe de o parte, conjunctura internațională, dar oamenii din fruntariile țării noastre au nevoie de idei clare, folositoare, demne. De aceea mi-am adus aminte de pilda cailor de povară din satul meu, care erau liberi după o trudă mai lungă.
Când să închei textul, prin preajma casei din sat trecea o nuntă, spre biserică, după regula știută prin vreme. Că­lă­reți, ceteră, druște, stegar, dobă, alai și evident mirii. Feciorii horeau după datină. Am reținut o dorință a lor: „Doi cai și hamuri bune/ Și-o căruță să nu sune.” Sau o atitudine a demnității: „Focul lor, și-a domnilor/ Nu mă sui în carul lor”. Fragmentele de cântec se potrivesc cu textul meu, cu toate înțelesurile necesare. De aceea le-am trecut pe hârtie.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.