Sunt fenomene cărora nu le poți pune stavilă atât de ușor. Ele năvălesc peste oameni, peste țări, precum furtunile de vară. Te adăpostești undeva, știind că vijeliile trec, deși lasă urme. Te mai mângâi că vin și ploile mănoase, mai ales în această secetă pustiitoare. Trăim în ultimele trei decenii o împuținare serioasă a populației României. Motivarea este asigurată de teorii și de realități istorice cărora nu prea ai cum să te opui ca om de rând. Nici cei care s-au perindat pe la puterea țării nu s-au tulburat în fața acestei furtuni demografice cu efecte extrem de grave pentru țară. Sunt răni adânci care nu se vor vindeca niciodată.
Subiectul este delicat și este plasat în context istoric, sub semnul schimbării lumii. Suntem invitați să ne modernizăm viziunea, că așa-i lumea. Că nu numai la noi se întâmplă acest fenomen de părăsire a țării. Ești suspectat de nostalgii. Dar tabloul actual al României nu mă lasă indiferent. Din 1989 și până în 2022, am pierdut peste cinci milioane de oameni. Cifra este timid comentată și nu de puține ori este ascunsă. Rezultatele preliminare ale recentului recensământ indică o populație de 18,3 milioane de locuitori pe plaiurile românești. După deschiderea granițelor, au plecat românii în șir indian, fiind atrași de mirajul străinătății. Am crezut că este doar emoția libertății, în acea perioadă de tranziție. Nicidecum. Plecările continuă, ba tinerii și în ziua de astăzi își fac un proiect de viață din a se stabili în alte părți.
Cei rămași acasă se consolează cu gândul bătrânesc că dacă lor le este bine acolo, și nouă ne este bine aici! O cugetare paradoxală, care are menirea de a ne liniști sufletul. Stare aplecată, pe care o trăiesc și eu. România este părăsită, în fiecare an, de resursele ei umane cele mai valoroase, de oameni în plină putere de muncă. E dreptul lor de a alege unde să trăiască! Ubi bene, ibi patria!, sloganul latin a devenit o morală a libertății individuale. Să nu uităm că lozinca vrem o țară ca afară a fost bine utilizată pentru ca rezervorul uman românesc să asigure forță de muncă, calificată în țară, pentru alte plaiuri. Cu foloase de ambele părți. Dar și cei rămași acasă se reduc numeric, în urma morții și scăderii natalității.
Satul în care am venit pe lume este o pildă de rărire a locuitorilor. După cum scria și confratele Toma Roman, într-o asemenea perspectivă, nu este de mirare că mulți cercetători au ajuns la concluzia că România, în câteva decenii, poate să dispară în actuala structură a populației. În locul românilor fiind aduși migratori de pe alte continente, din alte arii culturale. După cultura și educația mea, nu pot să mă împac cu un asemenea viitor. Și sper ca, în privința României, specialiștii futurologi să se înșele.
În unele țări europene se iau măsuri de contracarare a fenomenului. La noi nu sunt semne de îngrijorare. Deși Agenția centrală de informații a SUA arată că România în privința mortalității se află pe locul doi în lume, iar în privința natalității printre ultimele locuri. Și americanii, pe baza acestor date, prevăd sfârșitul românilor ca fiind apropiat și inevitabil. Din nou îmi manifest îndoiala. Românii au trecut și prin alte vremuri grele, și nu au dispărut. Poate fi mai crudă lumea de astăzi, încât să dispară neamuri sub ochii noștri? Cui se datorează această catastrofă? Este un singur răspuns: celor care și-au asumat conducerea țării.
Oare nu-i interesează viitorul poporului român? Cum va arăta România peste o jumătate de veac? Conducătorii aleși de popor nu se arată interesați de acest fenomen. De o importanță vitală pentru țară. Înainte de a se împlini profeția altora, ar trebui să se întrebe care ar fi căile prin care fenomenul care ne amenință să poată fi stopat.
