Artistul plastic Mihaela Ganța ne-a făcut bucuria, la început de an, cu o carte atât de frumos intitulată – Tăcerea dintre cuvinte. O știu pe Mihaela Ganța, nu chiar de-o viață, dar de o jumătate de viață, sigur. Vine din aceleași spații ca și mine, așa că am avut răgazul în această perioadă lungă de timp să descopăr nu doar că este un pictor dăruit cu har, ci și un om sensibil, sincer, responsabil, altruist, dedicat muncii și familiei. I-am urmărit evoluția ca artist plastic, îi vedeam sensibilitatea în culoare, iar de ceva vreme am descoperit la ea și arta scrisului.
Și iată că artistul plastic ne-a pus în față o carte de o sensibilitate aparte. Atunci când m-a sunat și m-a întrebat dacă vreau să citesc ce a scris, am răspus afirmativ și primul gând m-a dus în urmă cu mai bine de 15 ani. Era 7.07.2007. Nu prea mă pricep la numerologie, dar cifrele înseamnă și ele ceva. Mihaela, având alături o parte dintre prietenii ei de suflet, a fost atunci invitata mea la o emisiune care se chema Wekend cu prietenii. Îi stăteau alături, soțul ei, Valentin Ganța, un foarte bun artist și el, Geta Iuga, Florina Petruț, Laura Petreuș, soții Pipaș și cred că n-am uitat pe nimeni.
Vorbeam despre vocația artistului plastic. Și atunci, ca și în cartea aceasta minunată (lansată sâmbătă la Biblioteca județeană Petre Dulfu), Mihaela Ganța își mărturisea sinceritatea, spunând că face față încercărilor vieții transferându-le în cuvânt, iar bucuriile le împlinește prin culoare. Mărturisea că nu-i plac staticul și imobilismul, iubește sinceritatea și curajul de a-ți accepta limitele, nu-i place ipocrizia.
Și o completa atât de bine Valentin Ganța: în artă, zicea Vali, cum îi spune Mihaela, trăirile sunt mai intense, te simți cel mai aproape de Dumnezeu. Tăcerea dintre cuvinte vorbește despre arta scrisului, și ea făcută să ne încarce cu emoție. Este o carte-mărturisire, în care am redescoperit-o pe Mihaela Ganța perfecționista, exact ca în pictură. Nu aș încadra cartea într-un anume gen literar. Putem să-i spunem și jurnal, deși cartea nu are o cronologie, ne duce și ne întoarce în timp, cu un stil narativ aproape impecabil.
Într-o carte pui și din tine ceva, dar pui și imaginație și puțină ficțiune. Însă Tăcerea dintre cuvinte descrie o lume nu din povești, sau relatări, ci trăită și simțită, din copilărie, până la maturitate. Destinele din familia ei, contrastele lumii de ieri, dar și de astăzi, absurdul și dramatismul unor situații, întâmplate în copilărie și filtrate cu mintea adultului, compun bucăți de realitate, pe care autoarea încearcă să le armonizeze prin emoție. E multă emoție în carte. Dar o emoție trăită cu toată luciditatea.
Mihaela Ganța a lăsat sufletul să vorbească și să se vindece, pe cât posibil. Fiindcă deși nu ea este personajul principal al cărții, o întrezărim în filele frumos orânduite, pentru a reconstitui portrete și destine, care merită evocate. Tăcerea dintre cuvinte nu e tăcere, ci mărturisire, trăire, atâtea se văd și se simt dincolo de tăcere! Se vede capacitatea vieții de a se adapta cu de toate.
Dana Gagniuc Buzura, Eniko Botiș au vorbit elaborat despre carte. Iar despre Mihaela au vorbit cu emoție rude și prieteni, veniți de la Cluj, de la Satu Mare, de la Sighet și de pe oriunde Mihaela Ganța a lăsat urme durabile de prietenie.
Îi doresc Mihaelei Ganța să scrie, să picteze, să zugrăvească lumea prin cuvinte și culoare, că își face bucurie și ei, dar și nouă, celor care îi citim cartea sau îi privim tablourile.
