DJ 185 de basm: Pierdut bucată de drum județean. O declar nulă

0
1845

Pentru cei ce cunosc bine Maramureșul, drumul județean 185 este o struțo-cămilă haioasă, ireală și imposibilă. Are 65 de kilometri, pornește de la Hărnicești, trece prin Hoteni, Ocna, Călinești, Văleni, Bârsana.
Până aici, are logică. Apoi, trece pe drum de pământ din Bârsana spre Petrova, se întrerupe și se intersectează cu DN 18, pleacă iar pe asfalt spre Bistra și Valea Vișeului (aici e o porțiune ce apare anul acesta în viitoare reabilitări), iar din Valea Vișeului o cotește stânga spre Lunca la Tisa, iese în Bocicoiu Mare și în Crăciunești, unde își dă duhul în DN 18. Minunat, de-ar fi real…
Demult voiam să parcurgem cele două porțiuni de DJ de pământ, ca fiind printre ultimele de gen rămase la noi. Pe cel dintre Bârsana și Petrova am fost până în vârf, n-am trecut, dar se poate. A venit rândul porțiunii Lunca la Tisa-Valea Vișeului. Interesant, cu parfum de graniță, abia așteptam. Am cerut acord de la Poliția de Frontieră, ne-au susținut și îndrumat. Doar că…drumul acela nu mai există!!!! Ce-i drept, am fost oarecum avertizați. Liviu Lazarciuc, primarul comunei Bocicoiu Mare, ne spune că dacă ne împotmolim, să-l sunăm, să vină să ne scoată… Iulia Stan, purtătorul de cuvânt de la Poliția de Frontieră, ne trimite avertisment al colegilor ei din teren, că drumul e pe alocuri îngrozitor, abia-l parcurg ei, cu SUV-uri mari, puternice.

Pornim spre Lunca la Tisa. Superb sat, minuscul. Drumul merge paralel cu calea ferată dublă pe care numai teoretic circulă trenuri și dinspre Ucraina, practic, nu. Și cu râul Tisa. Se văd, dincolo de graniță, sat, cartier, trafic pe un județean de-al lor. De n-ai ști că e război acolo, nu ai putea ghici…viața își urmează cursul: magazine, mașini cu marfă, activitate absolut normală. Traversăm cochetul sat de graniță, ce merită revăzut. La ieșire, dăm de drum de pământ, cuplăm 4×4, avem așteptări fel de fel. Doi oameni ce taie porumb rămas de anul trecut, cu seceri, spun să nu mergem. Insistăm. La o intersecție, drumul județean lasă un fir de comunal aparent mai bun, ce merge pe lângă râu. Acolo e o răstignire, dar și un straniu semn: Drum închis circulației publice! (n.r – nu pe timp de iarnă, ca altele, închis și gata!) Cum așa? E județean sau nu e? Insistăm…continuăm printre terenuri, proprietăți, fânețe. Drumul se strică vizibil, ajungem la o stână, de unde ies oamenii panicați: “Nuuuu mergeți mai departe, că acolo rămâneți! O tras lemne, cu TAFuri, l-o distrus de o rămas și cu căruța!!

Mai facem doi pași, ne orientăm, într-adevăr, cu tot cu pojghița de noroi și cu ninsoarea iminentă, șanse mici de mers pe drumul cu pricina. Mai ales că urmează 11 kilometri de drum “județean” de gen, până în satul de graniță Valea Vișeului. Ca o ironie, drumul județean e însoțit și de semne pe pomi și copaci, că ar fi “Drumul Maramureșului”! Da da.. Păcat, în față se vede defileu pe Tisa, se sugerează stâncării și sălbăticie. Hai, și un pic de curiozitate ne mână, să vedem dincolo. Mai mult, undeva între sate, spune legenda, ar fi fost episodul științifico – fantastic al încercării de invazie a URSS spre noi, când atacau Cehoslovacia rebelă iar al nostru Ceaușescu vorbea de “neatârnare și de neamestecul în treburili interni”. Cică ai noștri aveau o armă cu laser (experimentată până în ziua de azi cu puțin succes de armate mari, gen SUA, China, etc, datorită instabilității sistemelor. Plus, dacă e ceață, arma e inutilă… laserul e o rază). În fine, ai noștri ca brazii au pus laserul pe tancurile rusești și le-au făcut istorie. Sigur, istoria noastră e plină de fapte de vitejie nedocumentate suficient și nedemonstrate, dar susținute de patriotarzi cu încrâncenare, așa că o lăsăm ca atare. Doamne dă să avem arma cu laser undeva într-o magazie, pusă bine, neruginită din 1968, gata să topească rachete, tancuri, etc. Numai să nu fie montată pe vreo Tatră străveche, din acelea pe care la aplicațiile de vânători de munte nu reușeam să le urnim din parcare…
Revenim la drumul nostru. Evident, e un drum închis, la propriu. Este un drum anulat efectiv, de indolență, delăsare și tupeu. Ne explică mai bine un localnic situația: “Ăștia suntem noi. Am fost cinci ani în Italia la lucru, acolo fac drumuri și case și pe stâncă goală. Și-n pustiu, am fost la lucru și în Sardinia. Drumul de aici era circulabil acum 20 de ani și cu mașina mică. Pietruit, nu asfaltat, deși cică apărea ca fiind asfaltat, în hârtii, la comuniști. Apoi, recent, o tras curent pe lângă el, am sperat că-l fac. Da’ era pentru polițiștii de frontieră, pentru treburile lor. Acum și ei se chinuie cu mașinile lor, o intrat pe moale cu TAF-uri, o tras bușteni, l-o distrus. Și cu carul e greu pe el. Ia, cum vezi vârful ăsta, Măgura, pe sub el vine drumul. De fain îi fain drumul, cu stânci, cu Tisa… Da’ n-aveți ce merge acuma, poate la vară și cu mașină mult mai nervoasă!”, ne spune Ioan Spiraliuc, de 64 de ani, ce pleca spre un teren propriu. Pe jos. Alți oameni arau cu calul, ca acum 100 de ani, pe ninsoare. Viața curge înainte, fie și cu război, fie și fără drumuri.
Ne întoarcem bosumflați și dăm de o mașină a Poliției de frontieră…din Polonia, cu de-ai noștri și de-ai lor. Ne ajută, e semn de coeziune între noi, cei ce NU VREM să ne învecinăm cu Rusia! Dar una peste alta, căutăm un drum județean de pământ. Am găsit unul lipsă, anulat!!! Cât despre potențialul lui… e de ajuns să spunem că ne aflam la intrarea în defleul Tisei, sub munții Maramureșului, dincolo de Măgura Voloșanca de 928 metri altitudine, urmau vârfurile Judeleva, Tocarnea, Muncelașu, plus alt sătuc frumos, Valea Vișeului. Dincolo, la ucraineni, în cazul în care s-ar trece, pe vreme de pace, ai avea la doar câțiva kilometri. Centrul geografic al Europei, la Rahău-Rahiv, la concurență cu altele din Polonia, Boemia, Belgia sau Germania, (în funcție de geograf și de cum arăta Europa la momentul istoric). La cel din Rahău se află un mausoleu pe care scrie în latină: Locus Perennis Dilicentissime cum libella librationis quae est in Austria et Hungaria confectacum mensura gradum meridionalium et paralleloumierum Europeum.MD CCC LXXXVII. Doar că noi îl putem accesa doar cu aripile de șindrilă ale lui Pintea…

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.