Cu toate că multă lume este înnebunită de rețelele de socializare, eu nu am conturi pe Facebook, Linkedin, Instagram …, iar de aici ar rezulta că nu… exist! Îmi sunt suficiente s.m.s-urile de pe WhatsApp, unde sunt înscris în câteva grupuri profesionale, platformele Classroom și Edus, Yahoo și Gmail. Mai mult, sunt fericit că, de pildă, îmi sunt găzduite opiniile în ziare/reviste locale și naționale, iar mai recent pe marile platforme online, cum ar fi Contributors și Edupedu. Mulțumit cu această notorietate, eu exist bine-mersi!
Tocmai de aceea, după recentele texte publicate pe cele două platforme, e vorba despre Veselia în educație … Opinia unui profesor despre greva din învățământul preuniversitar, am fost bombardat cu nesperat de multe… felicitări, atât de la prieteni și cunoscuți, cât și de la o sumedenie de oameni cvasiapropiați. Unii mi-au scris, alții, imensa lor majoritate, mi-au trimis emoticoane! Sunt, indubitabil, persoane educate și cultivate, însă ceea ce m-a surprins în mesajele lor au fost …emoticoanele. În paranteză fie spus, acest cuvânt mi se pare un barbarism lingvistic care agresează gândirea și exprimarea, fiind compus, cred, din termenii “emoție” și “icoană”, adică reprezentare, imagine, cuvânt ce provine din grecescul eikon. Cu alte cuvinte aceste emoticoane nu sunt altceva decât niște reprezentări sau imagini ale unor stări emoționale!
După judecata mea, ceea ce îmi pare a fi extrem de grav este faptul că nu numai elevii/tinerii, cât mai ales tot mai multă lume școlită recurg la asemenea mesaje. Probabil că din… lene! E mai ușor să pui o imagine, decât să scrii câteva cuvinte. Procedând în acest fel, ne dezobișnuim să ne exprimăm în scris sau prin viu grai, obișnuindu-ne cu gândirea leneșă! E o gândire care s-a instalat tot mai mult în această eră digitală, unde gadgeturile si inteligența artificială încurajează și cultivă tot mai puternic gândirea debilă de care vorbea Gianni Vattimo, adică non-gândirea sau mintea care, lipsindu-i spiritul critic antrenat și discernământul robust, îngurgitează de-a valma “informațiile” livrate din abundență de Internet.
Dacă și noi, dascălii, cădem în această capcană, preferând emoticoanele în locul cuvintelor scrise ori rostite prin viu grai, atunci ce pretenții mai putem avea de la elevii noștri? Oare noua comunicare din această eră digitală ne va trimite în…preistorie? Iată dovada în imaginea de mai alăturată!
prof Ioan Țiplea
Noul (de când cu internetul) cuvânt „emoticon” e compus cu „icon”, nu cu „icoană”!!! Drept urmare, pluralul e „emoticonuri” (ca la „iconuri”), nu cum greșit indică „însuși” 🙂 DOOM-ul (2021), că nici DOOM-ul nu mai e ce-a fost… Îndreptarul. (Cuvântul provine din engleză, deci n-are nimic cu icoana! Putem pronunța românește, „icon”, pl. „iconuri”; putem pronunța englezește: „aikăn”, pl. „aikănuri”. Pluralul e „-uri” și se aplică și la emoticon). „Emo-” e (probabil) de la „emoție”, care vine din italiană, prin intermediul francezei. Emoția e o reacție afectivă, o manifestare afectivă. Astfel, emoticonul este, în domeniul vizual, ceea ce sunt interjecția și onomatopeea în plan auditiv. „Nimic nou sub soare”. Oare ce ar fi mai clar: să întrerupem comunicatul cu câte-un „acum râd”, „zâmbesc”, „plâng”, „trag cu ochiul” etc., sau să inserăm aceste semne, care sunt emoticonurile (sau emojiurile), și să scriem mai departe ce avem de scris, textul curgând firesc de-o parte și de alta a micii imagini, pe care nimeni nu o „pronunță” (dar o ia în seamă)?