21 august 1968. Mă întorc în amintire, având ca reper această zi de răscruce pentru istoria multora dintre noi. Mai ales a celor care, în 1968, eram majori sau militari. Cu adevărat, pe lada familiei, am retrăit un episod tulburător din viața mea. Pe care vi-l voi povesti, în scris, mai la vale. De altfel, nu era din viața mea, ci a țării, a unui sistem politic și militar european, despre care nu știam aproape nimic. La optsprezece ani, câți aveam atunci, ce știam despre Tratatul de la Varșovia? Ceva schematic, pentru nota de trecere la școală.
Dar acum 55 de ani s-a întâmplat un act care a marcat istoria recentă. În ziua de 21 august 1968, trupe ale Tratatului de la Varșovia, sub comandă sovietică, au invadat Cehoslovacia. România nu a luat parte. Pentru noi, cei tineri, întâmplarea ni s-a părut șocantă. Toate explicațiile, vă spun sincer, ni le dădeam în mintea noastră. Cui era să-i cer lămuriri? Că eram acasă, cu mama și cu tata. Era o zi bună de fân. Iar sistemul era tăcut. Am trăit un moment sufletesc cu multe întrebări. Am auzit la un radio, care stătea pe geam, că tancuri și militari au intrat în Praga. Fără România și Albania. Era dimineață, și ne pregăteam să mergem la câmp. Atunci am avut o atitudine de care nu-mi este rușine nici astăzi, deşi aparține farmecului aventurii.
Am sprijinit de casă furca, grebla și coasa, cu care trebuia să urc în Valea Mătrăgunii, și le-am spus alor mei că eu plec la Șomcuta Mare, la colegul meu de bancă, Titus Botiș. Cu care împărtășeam gânduri naționale, la temperatura vârstei. Nu știu prin ce înțelegere părintească s-a întâmplat, încât mama mi-a dat 25 de lei, să am de drum. Am luat un autobuz până la Baia Mare. Atunci autogara băimăreană era în zona Pieței de astăzi. Am avut un răgaz, și m-am plimbat prin oraș. Am ajuns în fața magazinului Energia (Satelitul de astăzi), unde erau în vitrine mai multe televizoare, evident alb-negru, în care se arăta șeful statului de atunci, care, cu mânecile suflecate, vorbea aprins, electrizant despre invadarea Cehoslovaciei. Era scena balconului din 21 august 1968. Despre care s-a spus că a fost momentul lui de glorie.
Într-o jumătate de veac am citit foarte multe lucrări despre acel episod de politică externă românească. Creierul, se pare, a fost Ion Gheorghe Maurer, pe atunci premier. Cert este că atunci Ceaușescu a vorbit în fața a peste 100 000 de persoane. Am reconstituit, din documente, discursul văzut de mine în acea împrejurare băimăreană. S-a spus: “Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie mare pentru Europa.” Cele cinci țări erau URSS, Ungaria, Bulgaria, Polonia și Republica Democrată Germană. Punctul culminant al discursului a fost respingerea pretextului de hegemonie a sovieticilor. În finalul discursului se lansa ideea că o invazie asupra României ar fi posibilă și cerea sprijinul total al populației pentru o eventuală rezistență.
Evenimentul românesc de atunci a fost tălmăcit și răstălmăcit că nu s-a ales nimic de el. Cică sfidarea hegemoniei sovietice a dus la cultul personalității. Cert este că, imediat după 21 august, a ajuns la București ministrul englez de externe, s-au perindat șefi de state europene, în frunte cu generalul De Gaulle, președinte al Franței. După un an, a venit în România președintele american Nixon. Apoi șeful statului român a fost în caleașca reginei Angliei. Și multe altele. Care, apoi, au fost șterse din calendarul istoriei noastre.
Dar nu uit să vă spun că eu am luat autobuzul spre Șomcuta Mare. Colegul meu de bancă, de la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației, a înțeles venirea mea. Ne cunoșteam bine sufletele. Repede, a improvizat ceva bagaje și am urcat, pe un deal din preajmă, la un punct trigonometric, de unde vedeam dacă s-ar mișca niscaiva trupe. Evident sovietice. Că așa s-a sugerat la radio. Am stat noi acolo vreo două zile și două nopți, dar nu am văzut inamici. Sora lui Titus, Mariana, o excelentă profesoară de matematică în Șomcuta Mare, ne-a adus provizii pentru a rezista în veghea noastră. Dar inamicii nu au venit.
Acum mi se pare o stranie naivitate. Dar noi credeam în haiducie. Despre Titus și Mariana nu mai știu nimic. Eu m-am întors acasă unde mă așteptau grebla, furca și coasa în șură. Ce era în mintea noastră de adolescenți? Socotiți domniile voastre. Eu și cu Titus credeam că ne apărăm țara. Nu știu ce făceam dacă era să fie ceva. Dar acolo, la Șomcuta Mare, la un punct trigonometric, doi tineri stăteau de veghe. Am scris acest text, în 21 august 2023, tocmai pe locul în care mama mi-a dat 25 de lei pentru o frumoasă și cinstită simțire tinerească. Zău, a fost adevărat!
