„Misiunea de vicar general este o chemare la un alt tip de slujire în Biserică” (pr. Florin-Ștefan Fodoruț)

Preasfinția Sa Vasile Bizău, episcopul greco-catolic de Maramureș, l-a numit recent pe părintele drd. Florin-Ștefan Fodoruț în funcția de vicar general – protosincel. Părintele Fodoruț îi urmează în funcție părintelui Augustin Butica care își încheie misiunea după o perioadă de cinci ani în care a îndeplinit funcția de vicar general al Eparhiei de Maramureș. Părintele Florin Ștefan Fodoruț, originar din Sighetu Marmației, a fost hirotonit preot căsătorit în 2009. După absolvirea Seminarului liceal „Inocențiu Micu Klein” din Cluj-Napoca, a urmat cursurile Institutului Teologic „Alexandru Rusu” din Baia Mare, apoi cursurile Facultăților de Filosofie și de Teologie din cadrul Universității Pontificale „Gregoriana” din Roma. Între anii 2006-2008 a obținut diploma de specializare (master) în Teologie Patristică și Istoria Teologiei în cadrul aceleiași universități. În anul 2020, și-a început studiile doctorale în cadrul departamentului de Teologie Sacramentală al Ateneului Pontifical „Sant’ Anselmo” din Roma. Din anul 2011 este președintele Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă sacră, iar din anul 2018 este consilier eparhial.

• o misiune de guvernare ordinară

Reporter: Cum ați primit vestea acestei numiri?
pr. Florin-Ștefan FODORUȚ: Întâi de toate doresc să mulțumesc ziarului dumneavoastră pentru interesul acordat acestei numiri ecleziastice, dorind, totodată, să transmit salutul meu tuturor cititorilor cotidianului, în general, și al acestei pagini, în particular.
Vestea numirii am primit-o în optica slujirii preoțești care, prin hirotonire, devine principalul mod de raportare al clericului la misiunile pe care Biserica i le poate încredința la un moment dat.
Misiunea de vicar general este o chemare la un alt tip de slujire în Biserică. Este o punere a smeritelor mele puteri în slujba bunului mers al vieții spirituale și materiale, nu doar al unei parohii sau al unui protopopiat, ci al întregii eparhii de Maramureș. Și toate acestea într-o strânsă colaborare cu voința și intenția episcopului locului, Preasfințitul Vasile Bizău.

R.: Care sunt principalele dvs. responsabilități în calitate de vicar general?
pr. F.Ș.F.: Normele canonice prevăd ca Episcopul să numească un preot în funcția de Protosincel sau de Vicar General (cele două apelative sunt oarecum sinonime!) pentru ca să-l ajute în administrarea întregii eparhii.
Prin puterea conferită de funcție el reprezintă episcopul și îl înlocuiește, când este absent din eparhie. Deține o misiune de guvernare ordinară, cu atribuții acordate de Dreptul Canonic în­suși, derivată din func­ția al cărui titular este.
În concepte mai simple, Vicarul General îl reprezintă pe Episcop, îl înlocuiește (în determinate situații) și îl ajută în toate problemele care privesc întreg teritoriul Episcopiei, toți credincioșii și toate aspectele vieții bisericești, cu excepția celor rezervate explicit Episcopului.
Această misiune este exercitată mereu în numele Episcopului și nu în nume propriu.

• “rolul Bisericii lui Hristos nu poate fi altul decât cel pe care însuși Mântuitorul i l-a dat”

R.: Cum vedeți rolul Bisericii Catolice în comunitatea locală și în lume?
pr. F.Ș.F.: E o întrebare amplă, la care încerc să răspund cât mai simplu cu putință. Eu cred că rolul Bisericii lui Hristos nu poate fi altul decât cel pe care însuși Mântuitorul i l-a dat: El le spune ucenicilor să fie „martorii săi până la marginile pământului”. Martorul dă mărturie, adică vorbește; în primul rând cu cuvântul, dar și cu fapta.
Isus a inaugurat Îm­pă­răția lui Dumnezeu pe pământ, adică o prezență tainică, care crește din generație în generație, dar care poate fi văzută doar cu ochii credinței. Biserica a fost constituită în acest scop: să fie martora prezenței Împă­răției lui Dumnezeu în mijlocul nostru, în istoria umană și în istoria fiecăruia dintre noi.
Așadar, rolul Bisericii este de a vorbi lumii despre această Împărăție și de a o înfăptui. Noi știm că orice împărăție are valorile ei, are legile ei, are stăpâni, are limba ei etc. Împărăția lui Dumnezeu este, însă, fundamental diferită de cele lumești. Valorile ei sunt simplitatea, smerenia și discreția și sunt paradoxale în raport cu logica umană: dobândești dăruind, câștigi pierzând, ești înălțat dacă te smerești ș.a.m.d.. Legea Împă­ră­ției lui Dumnezeu este una singură, iubirea, iar cel ce împărățește este slujitorul tuturor; cetățenii ei trebuie să îndeplinească trei condiții: să creadă, să spere și să iubească.
Biserica nu are altă menire decât aceea de a da mărturie despre această Împărăție, de a o face credibilă și de a o întrupa, spre mărturie celor care vor să intre în ea. Atunci când Biserica se aseamănă cu îm­pă­ră­țiile lumești, iar logica câștigului, a puterii și a succesului înlocuiește logica divină a simplită­ții, a smereniei, și a discreției, cucerind tot mai multe suflete sau structuri, ea riscă să nu mai fie credibilă.

• “suntem chemați să promovăm iubirea, comuniunea și respectul între toți cei ce încearcă să-L urmeze pe Isus”

pr. F.Ș.F.: În acest caz, convertirea rămâne singura opțiune viabilă. Tema convertirii la Hristos e una asupra căreia papa Francisc nu obosește să stăruie. În această optică văd și rolul Bisericii în contextul local. Dorul lui Isus vizavi de ucenicii săi, împărtășit înainte de patima sa, a fost ca ei să se iubească unul pe altul, așa cum el i-a iubit, iar lumea văzând asta să creadă că sunt ucenicii săi.
Așadar, noi suntem chemați să promovăm iubirea, comuniunea și respectul între toți cei ce încearcă să-L urmeze pe Isus. Și în aceeași măsură față de toți oamenii, pentru simplul fapt că poartă chipul Ziditorului.

R: Cum intenționați să vă implicați în promovarea valorilor și învățăturilor catolice în societatea contemporană?
pr. F.Ș.F.: Dacă valorile creștine sunt asumate și trăite de către membrii Bisericii, păstori și mireni, ele nu cred că au nevoie de strategii de marketing, ca să folosesc un termen din comerț.
Mântuitorul spune că „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă”, că „lumina strălucește în întuneric”, că „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va ieși la lumină”.
Dacă o comunitate de credință încearcă să fie coerentă cu învățătura evanghelică, la care de bunăvoie a aderat, și împlinește voia Domnului, faptele bune, ele însele devin luminoase, atrag atenția, fără să fie nevoie ca cineva să le promoveze.
Mântuitorul este destul de explicit în această speță: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Iar în alt loc spune: „când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii… să nu știe stânga ta ce face dreapta ta”.
Așadar, Biserica are nevoie de mai puțin PR (Public Relation) și mai multă calitate.
(va urma)