Nu mai este un secret că populația rurală este în declin. Am mai scris despre acest fenomen. Îmbătrânirea, migrația masivă, de la sat la oraș, în vremea cealaltă, și acum prin lumea largă, nevoia de personal calificat în educație, sănătate, ori cultură își lasă amprenta asupra ruralului românesc. Cât am fi de rezistenți la erodare, și satele Maramureșului sunt supuse acestei răsuciri în istoria recentă. Un semnal de alarmă trăgea, cu puțini ani în urmă, inginerul Anton Rohian, pe atunci prefect al județului. Atunci lansa operațiunea salvării satului maramureșean. Îmi aduc aminte cu plăcere de emulația care a cuprins multe așezări rurale de pe văile noastre. Mulți ne-am solidarizat cu această idee. Dar lumea își vede de mersul ei, extrem de grăbit, care se răsfrânge și asupra satului.
Ruralul primește, în doze diferite, influențe de aiurea, iar locuitorii lui încearcă să țină trează coloana vertebrală. De la agricultura de subzistență, la o spiritualitate manifestată sub diferite forme. De la credința adunată în jurul bisericii, la rămășițe, mai mult sau mai puțin evidente, ale obiceiurilor, riturilor. Folclorul s-a mai prelins spre noi, având în vremea, imediat trecută, reprezentanți viguroși. Care s-au întrupat, într-o formă mai aproape de adevăr, în câteva oaze autentice. Aici, la loc de frunte stă Grupul „Iza”, condus de Ioan Pop. Stau și mă gândesc, oare, câți dintre cei ce vin din urmă vor aprecia valorile trăite de mine? De noi. Satul devine, pe an ce merge, un loc al memoriei. Este și un punct de rezistență împotriva modernității forțate. Din această tensiune, a contrastelor, rezidă și un acut sentiment de cumpănire a realității.
Să nu ne ascundem după stejarul noduros din mijlocul satului meu. În multe părți satul mai trăiește un paradox. Pământul se odihnește, iar gospodinele cumpără roșii, varză, ceapă, morcovi de la noile prăvălii. Este un teribil subiect de cercetare agrară. Scriu despre ceea ce văd și aud. Exodul rural este în cumpănă. Mulți dintre oamenii satelor au plecat departe, ori pleacă peste hotare. Îndepărtarea de rădăcini, și efectul exilului, sunt unele dintre temele sociologiei religiei, ale sociologiei rurale. Asta s-a discutat și la Conferința regională de finalizare de proiect de la Desești, unde s-au adus în discuție oportunități pentru dezvoltarea comunităților locale. Care secătuiesc de resursă, mai ales umană.
Pe fondul acesta, îmi amintesc de profundele cercetări etnografice și folclorice, de pe Văile Cosău și Mara, coordonate de savantul Mihai Pop, născut în Maramureș. La ele, pe lângă specialiști de primă mână din țară și străinătate, participau și specialiști locali. Din aceste constatări, la fața locului, au rezultat cărți de referință pentru istoria Maramureșului. Obiceiul acela bun, științific și necesar, s-a pierdut. Iar lumea se schimbă sub ochii noștri, fără prea multe explicații. Mă întorc la Desești, unde în aceste zile credința s-a împletit cu religia, iar satul respira un aer proaspăt.
Nu vărs lacrimi pentru retragerea în memorie a unor stâlpi din ordinea satului nostru. După puterea mea caut să motivez priveliștea în care mă mișc. Într-o lume civilizată sunt necesare răspunsuri la întrebările care ni se pun. Un domeniu, care se modifică sub privire, este cel al evenimentelor majore din viața noastră – nașterea, căsătoria, moartea. Fenomene intensiv cercetate de etnologi și antropologi, acum sunt aproape uitate. Le constatăm în dialoguri ocazionale. Mai sunt tineri și din Maramureș, emigranți prin țările Europei, care aleg să se întoarcă acasă pentru cununia religioasă, în biserica satului în care s-au născut. Pozează lângă mașini de lux, îmbrăcați în portul locului. Alt decor, altă recuzită, dar trezind ritual profund. Aceste stări de fapt trebuie observate cu ochi de specialiști.
Pot fi o nădejde pentru viitor? Unde sunt specialiștii, pricepuții, îndrăgostiții de aceste manifestări esențiale? Cu dispariția lor, România pierde un patrimoniu neprețuit de analiză. S-au diminuat energiile culturale ale satelor noastre. Nu în toate. Ici, colo, mai este câte un om luminat, un primar legat de comunitate, cu dorința de a nu lăsa să se piardă valoarea trecutului. M-am lămurit în aceste zile când, dimpreună cu preotul Parohiei ortodoxe Desești, Ioan Ardelean, care veghea cu multă implicare la Conferințele satului, eu și doamna Viorica încercam emoțiile pentru Serile de Poezie, ajunse la a 44-a ediție. Se răsucește satul, dar nu e totul pierdut. Merită consemnată schimbarea.
Noile generații de absolvenți de la facultatea de etnologie au energii diminuate, pentru acest domeniu, din mai multe motive. Generațiile care au dăruit culturii, de specialitate, rafturi întregi de studii, s-au rărit. Ne mai bucură editări, și reeditări, la cei care ne-au rămas. Nu-l uit pe neobositul, devotatul și priceputul etnograf și folclorist Pamfil Bilțiu, cu doamna lui Maria, care au marcat domeniul cu studii prețioase. Deci mai există întâmplări fericite.
Se fac enunțuri care nu se argumentează. Recent am citit o afirmație făcută de un trecător pe la noi: „Maramureșul este imaginea sfârșitului unei lumi rurale. Nimic din ce a fost valoros aici nu mai are vigoare.” Omul a făcut aprecierea și a plecat. Maramureșul a rămas cu această fotografie, făcută din mers. Care îmi dă de gândit. De aceea trebuie să ne explicăm lumea în care trăim. Privind cu luciditate schimbarea vremurilor, nici lacrimile nu-ți mai vin. Eu sunt interesat de coloana spirituală a Maramureșului. Că aici m-am născut și trăit. Istoria trebuie mereu scrisă. Eu, ca jurnalist, doar o consemnez. Cu toate vânturile care bat peste noi, nu mi-am pierdut încrederea în sat. Așa cum este el. Întrebător ca o cumpănă de toamnă.
PS. În imagine, o parte dintre cei care au în atribuții dezvoltarea satelor de pe văile Marei și Cosăului.
