De câțiva ani buni auzi același lucru…nu mai sunt ierni ca odinioară…. Ba mai sunt. Numai că nu reușim noi să ne adaptăm la noile realități. Dacă aștepți iarna mirifică la tine sub fereastră, ba să treacă și Moșu’ cu renii, vei mai avea de așteptat până după încălzirea globală. Dacă mergi tu la iarnă, ai putea avea surprize plăcute. Zis și făcut!
Pornim dis-de-dimineață spre Țara Lăpușului, dintr-un Baia Mare plouat și fără urmă de zăpadă. Fără niciun fel de așteptări. De pe dealul Pietriș, ne întâmpină o ceață absolută, aproape că nu se poate circula în siguranță, nu vezi la cinci metri. Chiar orașul Târgu Lăpuș e copleșit de ceață, oamenii trec înfrigurați, ocupați cu pregătirile de sărbători.
Continuăm drumul spre Suciu și Groșii Țibleșului, cu speranța măcar de a ieși din ceață. Dimpotrivă, până la un punct e și mai vârtoasă, doar că vedem haloul Soarelui, în ceață. Semn bun? În Suciu-centrul de comună, cotim dreapta spre cartierul țiganilor, apoi o luăm în sus spre așa-zisul Drum al Unirii, un județean ce iese în județul Bistrița-Năsăud spre Agrieș. Am ieșit din ceață și începem să vedem minunății. Dealuri înghețate, cu trovanți la vedere, la rândul lor înghețați.
Dacă ne permiteți o ironie, pe așa vreme nici măcar ei n-au cum să crească. Dar ajunși în vârf, dăm iar de ceață, doar că un drum de câmp… de deal mai precis, tot în Maramureș, ne duce deasupra cețurilor. Absolut impresionant! Din acest loc, ai la picioare o mare de cețuri ce se întinde spre Bistrița, acoperind satele în întregime. Apoi, ești în singurul loc de la noi de unde poți vedea aliniați Munții Țibleș cu cei ai Rodnei îndepărtați, în fundal. Un peisaj, cu tot cu cețurile de mai jos, demn de National Geographic, ba demn de Elveția. Nu poți pleca de acolo efectiv, atâta că cețurile încep să se împrăștie, se văd ici-colo mai o casă, mai o budă de lemn, ce se cer fotografiate.
Am reușit să vedem un episod de iarnă, dar la mare depărtare, nu suntem încă mulțumiți. Continuăm drumul, revenim în Suciu, apoi mergem în Groșii Țibleșului. De aici, pe ulițe de noi știute, ieșim pe viitorul drum dintre Groși și Lăpușul Românesc, vecin cu istoricul drum de piatră bătută-n cant, al Tereziei. Pe aici plecau care cu cărbune de lemn făcut sus în munți la topitoria de fier de la Lăpuș de pe platoul de la intrarea spre Râoaia.
Urcăm pe asfalt pe drumul amintit, până în vârf, pe partea Groșilor, de unde ni se arată ca-n palmă iar o belvedere superbă, cu tot lanțul Munților Țibleș înzăpeziți, cu legendarul Hudin în stânga, odinioară casă a partizanilor anticomuniști din anii 50 ai secolului trecut.
Apoi, riscăm să plonjăm în vale spre Lăpuș, pe drum pietruit.
Nu înainte de a arunca o privire şi încolo… surpriză, ni se arată ochilor altă belvedere: așa cum vă așteptați, se vede de aici Șatra Pintii, dar în depărtare, abia schițată, se vede… Mogoșa! Coborâm, dăm iar de cețuri, iar zăpadă, gheață pe drum, dar a meritat. Ne salută de după arinii unui pârâu un superb cerb tânăr sulițar, cu două ciute. Nu reușim să le pozăm, nu se simt fotogenici, deși…meritau. O tânără familie în formare.
Ieșim la asfalt în Lăpuș, mergem spre Băiuț, considerat dintotdeauna un pol al zăpezii în Maramureș și-n nord de țară. Și Băiuțul confirmă oarecum, e zăpadă în decor, nu și pe drum. Dar vrem mai mult, intrăm, cu acordul silvicilor, pe drumul închis Băiuț-Cavnic, cale de câțiva kilometri, iar în dreptul ultimei bocșării de cărbune din Maramureș, ce ar trebui păstrată ca muzeu viu, facem stânga pe Valea Șibila.
Ca orientare, intrăm în Munții Lăpușului, dar cumva spre Ungureni-Cupșeni mai degrabă, ba cu orientare spre Șatra și sătucul Izvoarele al Cerneștiului. Pădure cât vezi cu ochii, și în sfârșit zăpadă. Împinsă cu lama, astfel încât drumul e pe zăpadă, dar cu parapeţi de un metru, ce-ți dau oarecum siguranță.
Urcăm până în vârf, ne uităm după delicioasa ciupercă Pleurotus, ce iese iarna când temperaturile variază de la minus cinci la plus două grade Celsius. Adoră șocurile termice și este din păcate deja o raritate, dar merită efortul, nu are nicio legătură cu ruda din caserolele din market… e absolut delicioasă. N-o găsim, decât urme, dar vedem urme de animale mari și începem să coborâm.
Am luat porția de iarnă, ne-am asumat coborârea înfrânați pe un drum înghețat, într-un peisaj de vis. Aruncăm un ochi spre drumul de Cavnic… ce ușor am ajunge înapoi spre Baia Mare, dar fugărim gândul. E închis oficial, legal, nu merită nici riscul, nici amenda. Apoi, ne-am amintit că-n alți ani am găsit parapet de zăpadă făcut pe drum, cam în zona unui canton silvic, sus, ca să nu se treacă. Nu merită riscul.
Revenim spre Târgu Lăpuș, apoi spre Coroieni-Vima, pe la nelipsitul cartier Ponorâta, continuăm revenirea pe drum județean asfaltat, din Vima Mare spre Boiu Mare, cu ieșire pe Mesteacăn, în E 58. Nici cea mai mică problemă cu circulația, cu traficul, decât mici porțiuni înghețate de drum, unde ape din decor s-au revărsat în carosabil și au înghețat. Revenim spre Baia Mare, dar…parcă ar mai încăpea. Cumva e greu de acceptat că ai de mers musai 50-60 de kilometri până la iarnă. Se înserează, se întunecă a ploaie, dar mai facem un efort și mergem spre Firiza-Blidari. Zona nu reușește să ne dezamăgească aproape niciodată, tot aici am găsit prima ninsoare anul acesta, spre Izvoare.
Acumularea Firiza e superbă iar. Deși e întunecos cumva, a fost nevoie doar de o geană de lumină undeva în depărtare, poate chiar dinspre locurile de unde venim, ca pădurea din jurul lacului să se oglindească și să arate suprarealist. Evident e zăpadă. Sus la Igniș, e și ceva furtună, pădurea freamătă și Ignișul îl ghicești doar, nu se vede, e în nori cenușii. Se vede și încercarea de îngheț de pe lac, vă amintim că lacul îngheață, foarte interesant, treptat, de la coadă la cap, dinspre satul Firiza, iar gheața înaintează spre mijloc. Acum se retrăgea, temperatura era prea mare. Mai facem un efort, deși se întunecă și urcăm în Blidari. O oră de mai aveam la dispoziție, forțam măcar până la cascade, la Blidari și Ștur, dar se întunecă, nu rămâi în pădure noaptea, singur, doar cu bunăvoința la tine.
Totuși, ziua luată în ansamblu ne-a dat satisfacție… am plecat din toamnă, am trecut prin cețuri grele, am urcat deasupra lor, am văzut Munții Țibleș și Rodnei, am coborât, dar am mers la zăpadă în Munții Lăpușului, am revenit pe lângă Culmea Prelucilor și ea cu pălărie de zăpadă, i-am văzut dis-de-dimineață celebrele neguri ce coboară spre sate. Am revenit la Firiza ce oglindea pădurea, am urcat în Munții Gutâi-Igniș, puțin, cât să ne confirmăm ceea ce aveam de demonstrat: nu trebuie să aștepți să vină iarna la tine, trebuie să mergi tu la ea. Q.E.D.
