Începem direct cu o erată, ca să nu vă irosim neuronii: spre deosebire de alți oameni de natură, noi nu considerăm că pădurea e de neatins. Înțelegem nevoia de lucrări silvice, înțelegem că de la o vârstă lemnul se taie, are valoare economică, înțelegem că acolo unde e piatră bună, nu e mare crimă să faci o carieră. Ce nu înțelegem este asaltul asupra câte unei zone, în ideea că „și așa nu vede nimeni, nu vine nimeni pe-aici”. Uite că vine!
În zi de weekend, am fost la picnic pe Valea Mare a Cicârlăului. El, ca sat, nu prevestește nimic de gen, pare a fi un sat de sub deal, de margine de județ, vecin cu Seiniul, dar și cu Oașul, peste „ceva dealuri”. Și știm că au tradiția vinului de roșcă și că sunt oameni harnici. Sunt acolo dintotdeauna, atestați documentar în 1407, ținând cont c-au aparținut ariei feudale a Medieșului Aurit. Au făcut și minerit, odinioară. Repetăm, nimic nu prevestea belvederea, la propriu și la figurat. Urcăm motorizați din sat pe Valea Mare în sus, stăm la una din mesele amenajate cu simț gospodăresc de autorități sau de silvici, apoi urcăm la munte. Pentru că ne aflăm în Subcarpați și zona ar putea ascunde surprize. Întrebăm un localnic, ce ne avertizează: mergeți în ce direcție vreți, sunt drumuri, da’ nu vă pot spune unde e pusă sau nu bariera…cum v-a fi norocul!
Trecem de vârfurile Arșița Mare și Văgaș, spre Piciorul Nucuț. Numele din zonă sunt frumoase, parcă botezate locurile cu patos, cu drag: izvorul Sâlhii, Valea Ouțului, Jidovia, Valea Ardealului, Taina Mică, Valea Ardeleană, Dealul Purcăreț, Valea cu Joampă etc. Ajungem pe Piciorul Nucuț, nu înainte de a da peste fosta exploatare minieră. Înainte, pe Valea Mare, cu pădure, hrănitoare de căprioare, pârâu frumușel. Mai sus, dai de exploatare minieră, de construcții în ruină, pe alocuri doar fundații rămase. Halde de steril urâte, deja împădurite cu mesteceni, singurii ce au curaj alături de salcâmi, să se prindă în terenul sărac și uneori otrăvitor. Găsim tăieri tot mai serioase, găsim galerii de mină dezafectate, una din ele e Venera, cu nume elegant de zeiță romană a Frumuseții și a Iubirii. Roca omniprezentă e andezitul, dar nu de talia celui din Cheile Tătaru, de exemplu. Am pierdut undeva, în urmă, pe dreapta, „Satul Pustiu”, fosta vatră de bejenie a satului Cicârlău. Dar suntem sus deja, pe drumuri forestiere decente, deocamdată. Vedem urme de exploatări forestiere, încă nu deranjante. Dar ajungem sus pe Piciorul Nucuț, unde situația se schimbă.
Drumurile sunt făgașe de noroi, de la TAF-uri. Nicio mirare că nu vedem sălbăticiuni, peste săptămână aici e exploatare, gălăgie, oameni, TAF-uri, drujbe, activitate. Din vârf, avem alternative. Spre stânga, pe după vârful Aluniș, poți merge, preț de doar câțiva kilometri, să ieși la Băile Puturoasa din satul Vama, din Oaș. Altădată… o facem și asta. Acum, luam spre stânga, dar regretăm iute decizia, dăm în drumuri desfundate. Nici urmă de turist, nimeni nu pune aici piciorul, mașina, bicicleta. Deși suntem într-un fel de paradis de margine de județ. Pe limita cu Sătmarul, ieșim spre Poiana Neamțului, cu vârful Arșița. Se taie aici furibund, lemn matur la fel ca lemn tânăr. Parcă ironic, sunt cutii cu capcane de ipide, deși avem o senzație că nu ipidele sunt marele dușman al pădurii aici… La fel ca între Poiana lui Dumitru, Săpânța și Negrești, avem aceeași senzație de „No man’s land”, Țara nimănui. La o bifurcație, după un vârf cu vedere spre Nistru, Tăuți etc, înnobilat cu o răstignire, iar avem intersecție de drumuri forestiere. De faci stânga, te îndrepți, cât poate duce mașina, spre culme, spre Piatra Tisei, vârful Triholmuri și Dealul Comorii! Cum să nu vrei să vezi Dealul Comorii? Dar nu ne lasă drumul, nu mai îndrăznim. De aici, ni se spune ulterior în cartierul de romi din Nistru, aveam variante să coborâm spre Valea Roșie din Băița sau mai departe, pe drumul din Lomaș, cel cu cascade frumoase și cu refugiu montan.
Ne răzgândim, hărțile „nu pușcă” cu realitatea din teren, iar tăierile masive ne lasă un gust amar. Chiar și sus, în pădure, departe de zona minieră, avem semne de zăcăminte: o vale ce dă spre drumul forestier face o baltă…albastră, exact de culoarea Lacului Albastru din Baia Sprie! Evident, la fel ca în Baia Sprie, dar și la Poiana Botizii, pe firul de pârâu ce vine dinspre mina Cizma, vorbim de prezența minereului de zinc, ce face apa albastră și frumoasă! Coborâm însă în dreapta, spre civilizație, am văzut destule, mai puțin ursul dorit. Coborâm pe lângă Valea Jidova (clar de unde vine numele, nu?) și Valea Boncateu și ieșim… în capătul cartierului de romi din Nistru. Hopa, barieră! Noroc cu ei, localnicii, care ne îndrumă pe lângă, pe unde urcă și ei la munte, după lemne sau ciuperci. Le mulțumim frumos, nu părăsim cartierul înainte de a vedea pe de o parte primul teren sintetic de sport sătesc folosit…se juca fotbal la rupere, cu patimă! De asemenea, nu uităm să salutăm celebra clădire, încă locuită acum, dar „în civil”, ce a găzduit în anii 50 ai secolului trecut, deținuții politici-ofițeri ai Armatei Regale, preoți catolici, opozanți ai regimului comunist, de la simpli țărani ce au refuzat colectivizarea, la politicieni. Erau aduși la mina Nistru, la fel ca la cea din Baia Sprie, și puși la muncă în condiții de înfometare, batjocură și bătaie până se stingeau. 
Greu de digerat, dar e o lecție ce ar merita ținută minte, mai ales că regimul comunist încă folosește metoda, de-ar fi să ne amintim de recentul deces al lui Navalnîi.
Revenim la oițele noastre. Practic e imposibil de crezut că o asemenea zonă parcursă, de la Cicârlăul cel cu vinul bun, spre munte, spre băi „puturoase” probabil sulfuroase, la o zonă montană cu acces spre vârfurile Pietroasa și Țiganu, spre Luna Șes, cu puțină imaginație. Cu coborâre spre Băița și Nistru, alte zone cu istorie, minerească sau nu. Ba cu și mai multă imaginație, v-am duce spre trecerea de la Ulmoasa spre Valea Usturoiu a Băii Mari, ori de la Băița-Lomaș în sus, pe la microhidrocentrală, printre Poiana Șeituri și vârful Frăsineasa, spre… Blidari și Firiza! Unde ați mai văzut un asemenea potențial? Drept pentru care urmează să ne întoarcem.
