Nime’ nu-i profet în țara lui! Vasile Șușca, omul. Tezaur uman viu, ignorat

L-am cunoscut pe meșterul/artistul Vasile Șușca cu decenii în urmă, undeva la începutul carierei sale de artist mare. Meșterea dintotdeauna el, nu avem noi merite, cât că l-am văzut “crescând și crescând” și transformându-se în omul fain, sfătos, direct, cel de acum. Mai mare dragul să-i treci pragul. L-am găsit uneori trist, obosit, chiar bolnav, dar în câteva minute avea ceva șugubăţ de zis, cu zâmbetul aferent. Cum ne-a primit acum? Pe prispă, ne-am oprit și ne-a cântat o doină în frunză de lămâi. Direct de pe lămâi, cum altfel?
Dar nu e totul roz în cariera și-n viața lui Vasile Șușca. Dacă îl doare ceva, e faptul că e ignorat ba chiar pus la colț chiar de autoritățile din satul lui, din Săcel. Dacă ne credeți, niciun primar postdecembrist, din 1989 încoace, nu i-a călcat pragul!!! Lui, meșterului cu măști prin colecții internaționale, publice sau private. L-am vizitat, l-am oprit din meșterit. Grădinărea, își făcea un solar. Echipat ca atare, să ne înțelegem! Ca un fermier american, cu salopetă de blugi la bustul gol, cu pălărie de paie. Râde cu fină ironie de statutul lui de “Tezaur uman”.

„Ia, Alex, cea mai hâdă diplomă ce am primit-o vreodată. Io o de­se­nam mai bine de mână… O s-o arăt săptămâna viitoare ministrei Culturii, că o să ne vedem la un eveniment”, zice meșterul, apoi deschide frigiderul pe care era prinsă diploma cu un magnet și ne arată Tezaurul. Tezaurul tezaurului uman, cum ar veni: colecția sa de vinuri.
„Am avut un an destul de plin, și ăsta ce vine se anunță tot bun. Am avut expoziție mare la Sibiu, iar mi se arată. Mi se arată expoziție în Republica Moldova, alta în Franța, iar acum pe 8 mai, la Sibiu iar”.
Are și de lucru destul, ba se tot mobilizează să se reapuce de pictat. Dar nu se lasă de meșteșugul ce l-a făcut celebru. De când nu ne-am văzut, a apărut pe la televiziuni, iar aparițiile la “Românii au talent” și la “Batem Palma”, plus un interviu fluviu și bilingv în revista de turism RoBello i-au împrospătat aura. Și comenzile, o recunoaște simplu, firesc.
„Eu încerc să simplific măștile, nu să le complic, ca alții. Măi Alex dragă, mă știi. Eu caut esența. Culorile le vreau naturale, nu împopoțonez, nu împiestrițez. Vezi tu, unii meșteri au evoluat în timp, alții s-au dus în kitsch. Eu înțeleg, omul vrea să trăiască. Dar îți faci rău singur. Uite, au apărut deja traiste/desagi cu alb-negru, maramureșene, da’ făcute-n China. Jur! Nu mai durează mult până oi găsi și mască de-a mea adusă din China. Și știi ce? Facă! Și așa s-au apucat prin mai multe părți din țară, de ce n-ar face și chinezul? Facă!”
Și mai facem un tur al colecției de vinuri, evaluăm, apreciem. Și intrăm în atelier unde depănăm alte povești, de pe vremea morii. Casa lui Vasile Șușca a fost moară. Abuzată, pentru că puterile de peste ani au făcut ca moara lui să devină inutilă. Au stricat pârâul morii, apoi au făcut pod în loc de punte, apoi i-au luat terenul aferent. Acum acolo sunt vile. De aici vine și tris­tețea maestrului. Dar le ia așa, cu demnitate, cu pieptul afară, ca puiul de dac. Nu se lamentează, e ceea ce poți iubi la un om care a trecut prin viață. Spune, dar nu cu patimă, nu urăște. Printre altele, îmi arată punga de cadouri în care a primit diploma aceea pe coală A4 și magnetul. Mai conținea o icoană chinezească, încă cu prețul pe ea. 17 lei…!!! Dar râde și promite că le face cadou ministrei Culturii.
„Io din Săcel de-aici nu plec decât cu picioarele înainte. Da’ adevărul e că tăți primarii de după Revoluție mi-o făcut rău, m-o jefuit de terenurile mele, de bunul meu. Au tot intabulat, mi-o tăiat răchițile, gardul, malul. Nici unul nu mi-o călcat pragul, mă jur! De la distanță mi-o făcut-o! Da io-i iert, că-s om bun. No, da’ asta cu Tezaurul Uman n-o las așa, că mă deranjează. Diploma ca diploma, da uite ce îmi trimite alt «tezaur uman», ăsta e din Gorj, da are fiică în Justiție și i-o dat legea. Ia ce zice. Citește tu!” Și citesc. Pentru deținătorii titlului de Tezaur viu, teoretic, s-ar cuveni trei salarii minime pe economie, ca o rentă viageră. O spune Legea 118/2002 în modificarea celei pentru Instituirea indemnizației de merit din 17.07.2003. Lunar, până la sfârșitul vieții”.
A întrebat. Nimeni nu știe nimic, fie la Săcel, fie la județ. În paranteză fie spus, Vasile Șușca participa la Târgurile internaționale de Turism încă de acum 25 de ani, când actualii participanți încă sugeau țâța mamii, dacă ne permiteți să intrăm în stilul meșterului.
Și totuși, nu e înrăit, nici măcar asta n-o spune cu patimă. Statul Român l-a folosit, ca să-l reprezinte. L-a recompensat cu o diplomă de hârtie și cu o icoană chinezească. Legea i-ar da dreptul unei rente viagere. Nimeni nu știe nimic. El, maestrul? Își face solar, “că tare bune-s roșiile mele”. Îți pune “de drum” mostre din vinul botezat ad-hoc Căpșunica și din cel licoros ce aduce cu Kagorul bisericesc moldovenesc, dar îi dă clasă. Și stai și te gândești cum nu știm să apreciem ceea ce avem, cum nu știm pune în ramă oamenii de valoare fără să-i răstignim, fără să-i suim pe Cruce. Și dac-aș fi acum oficial, fie unul local de Săcel sau unul județean, din cel ce îl cheamă să vină cu măști că-i cam gol standul Maramureșului numa’ cu dansatoare de la Ansamblu și cu oficiali în straie populare nou-nouțe perfecte, mi-ar fi o rușiiineee maare… brusc. Mare rușine, de m-aș ascunde în solarul Tezaurului Uman Viu.