Odinioară etaloane, acum locuri pierdute în negura istoriei moderne

Am uitat locuri/simboluri

Maramureșul, având istorie veche, dar și mai nouă palpabilă, vie, a avut întotdeauna o seamă de locuri ce atrăgeau atenția. Însemnau ceva, chiar dacă ele nu erau atracții turistice în sine. Există și cealaltă față a monedei, cum ar fi mormântul lui Pintea de pe Gutâi, care nu are legătură cu realitatea, dar a fost un simbol…din păcate la rându-i uitat. Oare am avea nevoie de vreo folcloristo-manelistă să facă un clip la el, ca să ni-l reamintim? Ar fi și păcat. Avem însă altfel de locuri ce au fost total uitate.

Baia Sprie și apoi Baia Mare au avut, pe rând, rețele de alimentare cu apă încă de la începutul secolului XX. Nu mai sunt funcționale, dar au rămas în urmă captările și stațiile de filtrare, așa cum fuseseră ele gândite în 1800-1900. Sus pe Gutâi, la un anume izvor, în pădure, se găsește construcția de la Trei Izvoare, de pe care cineva a furat stema austro-ungară. În Baia Mare, în Ferneziu pe deal, e stația de tratare veche, pe ea mai era stema ascunsă de vegetație, dar construcția e vecină unui cartier adhoc de romi aciuați la pădure. Două construcții industriale de mare valoare. Și dacă suntem aici, de ce n-am aminti o altă construcție de gen, dar de vremuri noi, barajul de la Cătălina de pe râul Lăpuș, făcut pentru a alimenta industria comunistă cu apă industrială și a degreva Firiza de sarcină. E acolo, dar e uitat, locul anterior era „la moară” și era un excelent loc de scaldă, acum colmatat. Ba am aminti și barajul Runcu, el e istorie încă dinante să fie funcțional, cu deceniile sale de existență degeaba. Am mai avut obiective industriale interesante, a căror importanță și utilitate s-au pierdut în neguri. Turnul com­binatului Phoenix ar fi unul, nu? Deși e doar din anii 90. Dar a reușit să devină simbol al Băii Mari, brand, ba chiar organ vital. Dar să ne îndepărtăm puțin și să nu uităm de sondele de la Săcel! Maramureșul a extras țiței! Nu știm valoarea nici cantitățile, cert este că s-a extras așa ca-n western, probabil la tehnologia prezentă și la prețul galopant al petrolului mai c-ar merita să revenim asupra ideii. Mai sunt acolo, unele arată semnele tentativei de jefuire. Ca niște schelete triste ale unui viitor ce putea fi de aur. Negru. La fel, am avut la Fărcașa o fabrică de sticlă. Și din ea mai e locația, câteva ruine. Un alt loc ce ne contrariază, dar în sens bun, este fosta platformă CIL a Sighetului. Aparent a supraviețuit. De sus din Google Earth se văd pe alocuri urme de părăsire, dar altfel, sunt hale, acoperișuri noi, se vede activitate.

Simboluri istorice pierdute

Câți dintre Dvs ați mai fost, de 10 ani încoace, să zicem, la monumentele istorice ale Maramureșului? La câmpurile de luptă? Nu prea… Gara Sighet, de exemplu, poartă drama deportărilor de mii de evrei, la fel ca gara din Vișeu. Sunt uitate. Atât la Cavnic, cât și la Borșa sunt monumente ale luptelor împotriva ultimei invazii tătă­răști din 1717. La Cavnic se mai oprește lumea, dar la izvor, nu la monument… La Sighet la Cămara a existat locul unde armata română a înfrânt trupele ucrainene în 1919. Acum e groapă de gunoi acolo și încă una părăsită. Spune mult… Un alt loc istoric de care s-a uitat e pădurea Comja a Seiniului, cea cu numele lui Eminescu scris din pini. Plantați de soldații români staționați aici, în 1939. De altfel, e plin Maramureșul de simboluri istorice rătăcite. Pe granița cu Ucraina se mai pot găsi, deși au prezentat intereas și au început să și dispară…bornele graniței de odinioară dintre România și…Polonia! Au fost puse în 1927 și aveau inscripțiile Ro și P. Pe vârful Stogu, granița polono-română se mai întâlnea și cu cea a Cehoslovaciei! Am mai avut lagăre de muncă sus în munți, la Copilaș, cu cei care au lucrat la Drumul lui Mackensen în Primul Război Mondial. Avem foste linii ale frontului la Prislop Borșa sau pe Vaser. Mai toate uitate și deloc căutate. E drept, sunt și puțin sau deloc semnalizate. Ați mai văzut pe cineva oprind la superba troiță de la Berbești? E drept, e locul unde accelerezi sau te uiți după radar… Dar la Sfatul Bătrânilor de la Prefectura Maramureșului s-a mai oprit cineva? Nu de alta, dar am avea nevoie de sfatul lor poate, nu că s-ar pricepe la Pandemie, drone, 5G, wireless, credite bancare.

Mai există o seamă de locuri în Maramureș ce aveau nu istorie, nu importanță industrială cât…impact vizual. Omitem din enumerare oarecum intenționat fostele locuri de promenadă și distracție, de la cabanele muncitorești la locuri de sărbătoare gen Lighet, Grădina Morii, Cărbunar etc, pe de-o parte pentru că le-am abordat, dar am mai și reveni asupra lor, merită o atenție aparte. Dar am revăzut recent cabana veche de la Firiza, tristă, putrezind, în timp ce în vecinătatea ei e un loc foarte la modă. Cum ziceam locuri cu impact vizual? Câmpul Tineretului și Parcul băimărean. Câmpul întotdeauna cu oile chechișenilor de la Italsofa. Pe alocuri mai sunt urme și le vedem, zâmbind. Mai 10 oi, mai un măgăruș… Alt loc odinioară emblematic uitat? Centrul Băii Mari. Nu cel Vechi, acela a renăscut. Cel Nou, care a murit odată cu renașterea celui Vechi. E doar un loc de trecere, cu stații de autobuz, magazine second-hand și o dată pe săptămână cu piață de produse presupus eco-bio la prețuri ce uneori ating ridicolul. Amintim și Gara Băii Mari, care nu are încărcătură de istorie ca cea a Sighetului, nu trebuie lăsată să devină relicvă și bidonville. E tristă și pustie. E o rușine. Dar nu e singurul loc din municipiu și nici din Maramureș devenit Rușine. Lista e lungă și chiar ar merita dezvoltată. „De ce ţi-e rușine în Maramureș?” Poate că în primul rând de intrările în județ, ce dovedesc că nimeni n-a studiat semiotică sau nu are o țâră de fler să înțeleagă ce înseamnă prima impresie a unui călător. Am primit recent o lecție neplăcută. De la vecinii sălăjeni. Care nu au niciun sfert din ce are de arătat Maramureșul. Am fost, în trecere, pe la Grădina Zmeilor. Semnalizat de departe. Acolo curățenie lună. Panouri, afișe, legendă. Pagini decente pe Internet. Totul pentru un loc cu stânci frumoase, din nisip cimentat compactat în milioane de ani, apoi erodat în stânci cu forme interesante. De genul celei de la Cuesta Vimei de la noi, tot parte a Podișului Someșan. Am înghițit în gol și ne-am imaginat ce-ar însemna o asemenea atenție dată… unei galerii de mină. Munților Rodnei. Defileului Lăpușului. Munților Maramureșului. Și în cazul nostru nu vorbim de 3 hectare ca la Grădina Zmeilor, ci de mii de hectare.
Altfel spus, o mare parte din locurile de mare importanță odinioară pentru Maramureș le-am uitat. Noi. Deci nici vorbă să le promovăm, ele sunt pierdute. Altele le-am distrus. Iar cele ce există, cu nobile excepții, nu sunt manageriate astfel încât să fie/pară vii. Unul din primele locuri pe care le-am deschide ar fi circuitul ruinelor industrial-miniere a Maramureșului, cu cireașa de pe tort urcarea cu lift de sticlă prin turnul Combinatului Phoenix, la o belvedere superbă. Alt circuit ar fi al locurilor cu importanță istorică din Maramureș, de la Peștera cu Oase până la reședința lui Vodă Bogdan, la culcușurile partizanilor din Țibleș, la linia frontului de pe Prislop. Dar știți ce? Primii turiști să fim noi, maramureșenii! Și nu copiii noștri, în „săptămâna altfel” în locul vizitei la Mall. Noi, cei ce ne-am uitat trecutul. Cu forța dacă e cazul.