– Urmare din nr. 10401/13 iulie 2024 –
Deși era episcop, Înaltpreasfințitul Justinian și-a păstrat simplitatea. Mai mult, a fost întâi de toate călugăr, urmând cu sfințenie pravila și rânduiala monahală, după cum își amintește părintele Ioan Dâmbu, fost protopop de Năsăud. Arhiepiscopul Justinian a știut toată viața că a fi mai mare înseamnă să-i slujești pe toți. Practic, și-a înțeles deplin chemarea.
„Înaltpreasfințitul Justinian a fost prezent în epocă și viu în credință. E ceea ce ne-a învățat acum câteva veacuri bune, Sfântul mitropolit Andrei Șaguna: să fiți oameni ai timpului vostru. Asta nu înseamnă să te conjugi cu lumescul, ci să simți vocația momentului, căci și timpul are vocația lui când se revelează, îți este partener, te ajută. Avea acea simplitate care te impresiona. Pentru că toate lucrurile simple sunt complicate. Oamenii complicați sunt simpli, iar oamenii simpli sunt complicați”, a explicat părintele Ioan Dâmbu.
Mirenii au înțeles și ei că arhiepiscopul Justinian nu era un ipocrit, nu voia să pară în realitate altfel decât era, ci dădea dovadă de sinceritate în relația cu semenii, în trăirea și în slujirea sa. De aceea oamenii l-au perceput ca pe un părinte și nu ca pe un ierarh.
„Mergea lumea la el fără angoase, mergea la el ca la un părinte. La un părinte când mergi îți e frică nu de ce ai făcut, ci să nu mai faci după ce ai întâlnit un asemenea om. Era o prezență tămăduitoare, mângâietoare. Cuvintele lui erau de catifea, avea cuvinte blânde și domoale, izvorâte din multă experiență de viață, extrase de multe ori și din comportamentul țăranilor, al oamenilor de la sat de care nu s-a îndepărtat toată viața. Avea acea înțelepciune populară pe care Dumnezeu o dă cu ochii închiși, nu se uită la cine. Fără înțelepciune omul nu poate trăi, indiferent de câte diplome universitare are în buzunar. Înțelepciunea e de la Dumnezeu. Izvorul înțelepciunii este Dumnezeu, sfânta înțelepciune vine de la Dumnezeu și Dumnezeu o dă oamenilor, nu contează ce pregătire au sau dacă stau în colibe sau palate”, a completat preotul Ioan Dâmbu.
Fostul protopop de Năsăud recunoaște însă că, deși pentru el arhiepiscopul Justinian era un reper nu a mers să îi ceară cuvinte de încurajare în momentele dificile ale vieții. Spune că avea atât de bine întipărite în minte și în inimă, cuvintele ierarhului încât acestea i-au fost de mare ajutor în clipele de cumpănă.
„Nu am mers să îi cer încurajare. Mi-am adus aminte de vorbele lui care stau întipărite în sufletul meu. Un cuvânt bun e destul să ți-l spună un om, o dată. Cuvintele au darul de a fi bune de mâncat, cuvintele te satură, când te satură, iar când nu, nasc foame în tine pe care nu o poți sătura. Cine mănâncă cuvintele bune de mâncat, nu se satură niciodată, ci trezesc foame în continuare încă și mai adâncă. E foamea după cuvânt pe care dintre toate ființele pământului numai omul o are”, a adăugat părintele Ioan Dâmbu.
Își amintește însă că arhiepiscopul Justinian nu pregeta să îl întrebe deseori despre familia lui. Chiar și atunci când nu mai era episcop-vicar la Cluj. Era mereu preocupat de cum le merge preoților și familiei lor.
„De multe ori, după ce a plecat în Maramureș mă întâlneam cu el. Nu îl uita pe copilul meu, Ionel, și mă întreba: dar Ionel ce mai face? El era mic și se ascundea sub prispa casei și îl chemam să vină de acolo. Cum să nu îți fie drag un asemenea om căruia îi erau dragi oamenii? Nu emitea doar cu vorba că îi sunt dragi oamenii, ci simțea cu tot sufletul lui”, a conchis părintele Ioan Dâmbu.
(va urma)
