Tradițiile fac parte din identitatea noastră, îți dau sentimentul apartenenței la un spațiu și la un timp. Iar hrana cea mai bună pentru suflet o constituie trei lucruri esențiale: credința, tradițiile și valorile morale. Fără credință ești ca o frunză purtată de vânt; fără tradiții nu știi de unde vii și cine ești; iar valorile morale fac omul mai bun, îi înnobilează sufletul. Dacă solul e bun, rădăcinile se dezvoltă, hrănesc tulpina, care dă ramuri, apoi flori și apoi rod. Ce semeni aia culegi!
Așa cred că trebuie văzute tradițiile și așa se încăpățânează să le transmită mai departe profesorul Andrei Dragoș, din Finteușu Mare. Așa s-a născut ideea de a realiza un film documentar despre “Claca danțului”, un obicei unic din Finteușu Mare. În acest context, la Muzeul Satului din Baia Mare, pe o căldură sufocantă, Corul bărbaților din Finteuș, de-o vârstă cu unirea, horitoarele din Posta sau Săpâia și la final Ansamblul Național Transilvania au transmis pe viu un obicei care demonstrează că oamenii satului aveau nevoie de astfel de obiceiuri, care îi aduceau laolaltă, creau un spațiu de comunicare și socializare.
Este cu atât mai valoroasă ideea dirijorului Andrei Dragoș, cu cât nici satul nu mai seamănă cu cel de acum 50 de ani, iar valorile morale au pierdut și ele din conținut. Satele sunt îmbătrânite, dispar case și oameni, dispar și obiceiuri și tradiții, care se repetau ciclic, după legi nescrise, dar riguros respectate. Și mai sunt câteva elemente care dau însemnătate unor astfel de acțiuni. Globalizarea, interferențele, influențele își spun și ele cuvântul. Mai ales în costumul tradițional. De aceea sunt foarte importante autenticul, ce aduci pe scenă, ce duci în lume, fiindcă coriștii din Finteușu Mare au dus și duc în lume tradițiile românești.
De acasă, lucrurile par simple, te naști și crești cu tradițiile locului; când ești departe, vezi mai bine importanța acestora pentru identitatea și națională și culturală și la nivel de individ. Iar Maramureșul păstrează, încă, obiceiuri străvechi. Uneori, sau de cele mai multe ori, străinii le receptează mai profund. Privind jocul satului din Țara Chioarului, în Satul de pe deal, cum îi spun eu Muzeului Satului din Baia Mare, la Casa din Bozânta, mi-a venit în minte Miya Kosei, un japonez îndrăgostit de Maramureș. Care, în 1997, de Ziua Internațională a Japoniei, ducea, la Paris, 800 de metri pătrați de imagini, nu despre Japonia, ci despre Maramureș.
Chiar dacă duminică a fost extrem de cald, lumea a venit la Muzeul Satului, de unde, la final de spectacol, n-au lipsit cozonacul și sarmalele, fiindcă maramureșenii așa știu să aducă voia bună lângă ei. Ceea ce s-a întâmplat în muzeu a fost filmat, secvență cu secvență, pentru un documentar care să fie mărturie pentru vremea viitoare.
“Tot timpul am încercat să las ceva în urmă, fiindcă lumea se schimbă, toate se pierd, se diluează”, crede Andrei Dragoș. Și nu doar crede, ci și face.
