Iniţial, părea că Lumea se aşează pe un făgaş normal. Singura grijă părea, mai de vreo 10 ani, să ţinem în frâu încălzirea globală. Marile Puteri înfloreau, ţările mici respirau, mai câte un dictator strica armonia, dar jubilau producătorii de armament, ce iute găseau o facţiune care să-l înfrunte pe dictator, ca apoi să vândă arme amândurora. Apoi, a venit Apocalipsa. Pandemie. A trebuit să ne temem pentru propriile vieţi. Apoi, şirul de războaie. Acum, revenirea naţionalismului, a suveranismului, cu tuşe evidente de populism. Atenţie, unde fel de suveranism controlat, cu „tătici”. Ba Putin, ba Trump, ba fratele chinez. Mai că-ţi vine să crezi c-a fost premeditată. Asta pentru că aşa a fost.
Acum, toate certitudinile lumii s-au risipit. Poate fi război oricând şi oriunde. Pe alocuri el se duce, în zona energetică, în cea a manipulării media, în atacuri cibernetice. Pe alocuri, el se duce cu arma, pardon cu drona-n mână. Ucraina reuşeşte să exaspereze Rusia cu atacuri neaşteptate asupra flotei de bombardiere, apoi asupra podului Kerci, acum nu fac decât să caute răzbunarea şi altă bombă, mai puternică, altă pedeapsă mai cumplită. În Gaza, nu mai sunt lupte, e o acţiune de pedepsire şi de distrugere. Palestina, aşa cum o ştiaţi pe hartă, a dispărut. Un ambasador american în Israel…atenţie…a aruncat într-o doară Franţei că dacă e atât de îngrijorată de dispariţia unei ţări, să creeze un stat palestinian la ei, pe Coasta de Azur. Grosolan, ba chiar trumpistic! Alt personaj ce vrea să genereze dezastru este vecinul Viktor…el spune că Ungaria va fi atacată ba chiar din două părţi (aluzie la…noi? Ce să facem cu Balatonul? Hai, cu Tokaj am avea ce face…), pentru că deşi SUA e pacifistă, NATO european vrea război şi iar război. NU aşa… Bruxelles-ul şi Kievul, zice el. SUA pacifistă… adică cea care a intrat în ultimul secol în Europa, în Vietnam, Serbia, Irak, Afganistan plus altele neştiute. Faţă de Europa cea care, de dragul păcii, a renunţat scârbită la posesiunile din Africa şi Asia, în faţa jocurilor chineze, ruse, americane. Practic, marile puteri nu fac altceva decât să se uite pe harta resurselor minerale ale Lumii, să vadă ce le trebuie şi să iasă la cumpărături. Fiecare în felul lui. Unii cumpără politicieni şi preşedinţi apoi destabilizează, alţii exportă democraţia lor. Altă Mărie, aceeaşi pălărie.
În acest peisaj, România aţipeşte. Da, avem problemele noastre, gaura din economie pe care se câcâie actualii lideri s-o apuce de un capăt. Da, încet se află dimensiunea dezastrului şi a jafului la care s-a supus România prin reprezentanţii ei aleşi, cu toate sinecurile nefericite, dar aducătoare de bani mulţi de la Stat. Da, ne minţim singuri cât de strategici parteneri suntem cu Statele Unite cărora niciodată nu le-a păsat mai puţin de noi. Niciodată. Problema e că suntem total dezancoraţi de realitatea mondială. Ne dăm noi strategici, parteneri, parte a deciziei europene, dar stăm ca idiotul la gard şi gângurim. Lumea are la acest moment un preşedinte de Mare Putere incoerent, un altul ce vrea să rămână în istoria ţării sale drept Ţarul reîntregitor, indiferent de urmări, iar restul bâjbâie, cu noi de mânuţă. Între timp, nemulţumirea populaţiei creşte, neîncrederea în politicieni e la un maxim, iar peisajul seamănă izbitor cu cele dinaintea celor două războaie mondiale: populaţii nemulţumite, extremism, mari puteri nesigure şi slăbite, dar care vor face orice să se impună, economia Lumii în declin. Populism. Dar noi, urmaşii baciului ardelean, filozofăm pe marginea prăpastiei, în timp ce mioarele cad una câte una (scenariul aparţine Adei Milea, nu nouă) şi ne întrebăm: Tot rău ne-a fost, ce-ar putea să ni se întâmple mai rău?!
