Modul de manifestare depinde la ce ne raportăm și luăm în calcul. Pentru stabilirea adevărului trebuie făcute câteva precizări. Indiferent de natura regimului aflat la putere, democrație sau dictatură, justiția face parte din instituțiile de forță ale statului cu atribuții bine definite de Constituție. În contextul în care majoritatea covârșitoare a societății nu are tangență cu justiția, relația se reduce la o stare de indiferență. Din reflex înnăscut, oamenii reacționează numai la evenimente în care sunt implicați direct. Dacă ținem seamă că trăim într-o democrație în care societatea este dominată de conflicte cu instituțiile statului, reacția față de justiție se activează. Conflictele sunt susținute de declarațiile analiștilor politici ce vorbesc despre un stat putred, corupt, incapabil să gestioneze eficient problemele grave ale societății. Prin urmare, justiția nu se poate manifesta decât după chipul și asemănarea statului din care face parte. Mai trebuie spus că cetățenii interesați de societatea în care trăiesc se informează de la televizor. Când justiția trimite după gratii un corupt de categoria grea, un criminal, hoț sau violator, în subconștientul cetățeanului se naște un sentiment de liniște interiorizată, personalizată și izolată. Organizat nimeni nu iese în stradă să mulțumească justiției că a săvârșit un act de bravură. Reacția societății este corectă și consideră că justiția și-a îndeplinit misiunea. La mișcările instituției, societatea reacționează discret, nu rămâne indiferentă. Atrage atenția că în spațiul public la adresa ei, mereu a circulat o metaforă cu autor necunoscut. În perioada investigațiilor, pentru aflarea adevărului și dreptății, trebuie să fie oarbă, să închidă ochii. Să nu se lase ademenită de persoane din afară interesate să pună în pericol cele două condiții ce stau la baza unei democrații funcționale. Altfel, democrația cu legi discriminatorii, controversate, contradictorii, unde dreptatea umblă cu capul spart, nu are șanse să facă pașii necesari spre progres și civilizație. Comparativ, generațiile vârstnice o să-și aducă aminte de statutul justiției din regimul trecut. Perioadă în care nu a stârnit interesul societății, iar în spațiul public a fost percepută ca o instituție obișnuită fără privilegii. Din cauza legislației dure impuse de regim economiei și societății, dosarele penale de corupție au fost puține. În primii ani ai dictaturii în vizorul secțiilor penale au intrat două categorii de cetățeni. Până la colectivizarea agriculturii, chiaburii și mai multă vreme disidenții politici reprezentați de foștii membri ai partidelor istorice din perioada interbelică. Epurarea personalului din aceeași perioadă a obligat instituția să lucreze cu procurori și judecători calificați din mers la locul de muncă. De frica legilor din avutul obștesc, nimeni nu a făcut avere, deoarece ochiul vigilent al securității a fost mereu la datorie. Organizată pe cele două secțiuni: penală și civilă, justiția din trecut, cu bune și rele, a servit interesele regimului și nu s-a postat deasupra societății. În România democratică, după opinia cetățeanului obișnuit, cu privilegii acordate pe nedrept, numărul instituțiilor care gestionează actul de justiție este supradimensionat. Instanțele judecătorești, ministerul public, parchetul, CSM, Ministerul Justiției, Avocatul Poporului, CCR au în subordine alte instituții. Când o instituție precum DNA este sufocată de obiectul muncii, înseamnă că fenomenul corupției a devenit sport național. Situația este similară în cazul DIICOT, instituție ce investighează criminalitatea organizată și terorismul. Justiția atrage atenția opiniei publice nu prin faptul că este dispusă să scape țara de hoți și corupți. Tocmai când este gata să pună mâna pe ei, indivizii pun coada pe spinare și pleacă din țară. Justiția nu este independentă după cum se spune și se scrie. Uitați-vă cine numește judecătorii de la CCR, instituție un fel de stat în stat. Deși C. Georgescu nu ar fi meritat să fie președinte, scoaterea lui din cursă nu a venit de la omul de pe stradă. Ar fi multe de spus, însă cred că în țara în care după încă 35 de ani este nevoie de instituții precum DIICOT și DNA, înseamnă că justiția bate pasul pe loc.
prof. Vasile ILUȚ
