Drumurile noastre au bătut calea Clujului în ultimele săptămâni, drept pentru care s-a născut firesc întrebarea: cu ce existăm noi, maramureșenii, în capitala Transilvaniei?
Prima tendință pe care am avut-o a fost să căutăm nume de străzi. Da, avem strada Maramureșului, am mai găsit strada Pavel Chinezu, cel ce apare în grupul statuar al lui Matei Corvin, cel care apăruse la un moment dat ca șef al Administrației Sării la Coștiui, trimis de Împărăție. Am mai găsit strada Ioan Buteanu, cel pe care și-l asumă ba Șomcuta Mare, ba Sighetu Marmației ca fiind de-al lor, locotenent de-al lui Avram Iancu. Nu are statuie în Cluj, dar are unde a fost ucis, cu mormânt la Țebea și cu statuie la Gurahonț. Iar wikipedia îl amintește așa: „S-a născut la Sighetu Marmației, în anul 1821 (în alte surse este greșit scris Șomcuta Mare, acolo s-a născut tatăl său), într-o veche familie nobilă din Țara Chioarului. A urmat gimnaziul în Baia Mare și Carei, iar dreptul la Cluj și Zagreb.
A fost timp de trei ani cancelist la Tabula Regia din Târgu Mureș (curtea de apel a Transilvaniei). După ce a obținut diploma de avocat s-a stabilit în Abrud, unde îl găsesc și evenimentele din 1848. Generalul austriac Anton Puchner l-a numit administrator al Zarandului, iar Comitetul Național Român l-a desemnat prefect în acea regiune”. Cu iz de glumă, dacă tot nu avem „mult” Buteanu în Cluj, ne-am putea asuma cinematograful Florin Piersic doar știm că el e Pintea Viteazu’, care o fi al lor, da’ e al nost’ și-i „păstă tăt”, și de nu credeți că sunt unul și același, vedeți fresca de sus de la Săcel spre Bistrița.
Evident, mai avem comun Someșul, care la ei e cochet, frumos, cu poduri, cu plajă chiar, cu rațe, pescăruși și lebede. La noi…cum intră în județ, la Chelința-Țicău, capătă tribut de gunoaie, apoi de fabrici, apoi de râuri cu ape uzate orășenești, de mină și odinioară direct steril. Și-l dăm mai departe sătmărenilor și apoi ungurilor, să se spele cu el pe cap. Da, da… Dar să rămânem în Cluj Napoca, să mai căutăm urme de Maramureș. Una am găsit-o și e impresionantă. E lipită de parcul central și se numește Monumentul Rezistenței Anticomuniste. Nu e frumos. Dar printre localitățile amintite sunt Sighetul cu închisoarea sa, apoi Cavnicul și Baia Sprie cu minele care erau lagăre de muncă. În centrul Clujului, un frumos tribut. 
Pe o străduță intrăm apoi cu mare încredere și intrăm la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, de-a dreptul încrezuți. Așteptam cel puțin o urmă de Pintea, de oale de la Suciu sau Oarța, de nu mai multe, poate chiar ceva de Dragoș și Bogdan Vodă. Nimic, dezamăgire. Muzeul are expoziții itinerante doar, frumoase de altfel. Lapidariul roman, cu urne de piatră ale romanilor rătăciți pe-aici: o colecție de elemente arhitecturale rămase după castelele nobililor maghiari, o tristă colecție de icoane pictate pe lăzi de muniție de către artiști ucraineni, o colecție de obiecte ale exploratorului nostru Emil Racoviță, cât și o colecție de obiecte din Egiptul Antic, inclusiv două sarcoface, plus „piese de mumii”. Da, există până și falusuri de mumii, doar ceva de Maramureș nu. Ba da! În colecția de obiecte și pietre funerare de Ardeal, de la castele, s-a rătăcit o cruce de piatră primitivă, de la Botiza, a Muzeului Maramureșului! Evrika! În paranteză fie spus, dacă ajungeam lângă Primărie, la muzeul etnografic al Transilvaniei, clar găseam urme de Maramureș. Dar mai avem de umblat pe-acolo, nu? Însă dacă tot am văzut colecțiile sus amintite, de ce să nu tragem câteva învățăminte? Mândri de statutul nostru de daci liberi, noi, maramureșenii, am pierdut șansa de a avea (vezi foto) superbe lapidarii, urne și pietre funerare romane, de piatră, cum sunt cele din colecție, adunate de pe tot teritoriul Ardealului minus… locul cu daci liberi, fără romani. Noi. La fel putem observa și elementele arhitecturale, cu superbe statui de la conace gen Bonțida, ori ale unor Rákóczy, când la noi lipsesc. Erau „case de grofi” la colectivizare și au fost devalizate. Punct. Casele abia de mai există ici-colo, ca structură, la Țicău, Ardusat etc au fost desfăcute piatră cu piatră și s-au făcut case în cel mai bun caz, cotețe în cel mai rău.
Dar mai există urme de Maramureș. Nu, nu mașinile din trafic ori de pe la universități. Ni se spune că cel mai vechi nume românesc din cimitirele clujene este Mihali, care sună a Maramureș și Borșa de numa-numa’. De asemenea, aflăm că sunt multe troițe de Maramureș în Cluj, făcute de meșteri de-ai noștri. Există și o poartă maramureșeană în localitatea Tăuți, Cluj, din Florești, făcută de feciorii lui Toader Bârsan, din Bârsana! Sat mic cochet, cu 340 de locuitori, dar cu poartă maramureșană și cu biserică veche de lemn! Se cheamă că mai avem de bătut calea Capitalei de Ardeal până aflăm „adevărul adevărat”, nu?
