La sfârșitul anului se vor împlini trei decenii și jumătate de la căderea dictaturilor în fostele țări comuniste. Perioadă de timp suficient de mare, încât democrația să-și demonstreze față de dictatură superioritatea în plan politic, economic și social. Deși România a făcut progrese vizibile, maturizarea democrației a fost lentă, nu a ținut pasul cu numărul anilor parcurși de la Revoluție. Dacă răspunsurile românilor sunt sincere, gradul redus de maturizare se reflectă în rezultatele sondajelor de opinie. Al căror rol este să evalueze periodic starea națiunii, să testeze părerea societății despre propria evoluție. Cu subiectivismul inevitabil, sondajele de ani de zile spun că România merge într-o direcție greșită. Cu strângere de inimă pun la îndoială sinceritatea răspunsurilor formulate de respondenți.
După părerea mea, deși în ansamblu lucrurile merg prost și în societate nemulțumirea este omniprezentă, încă în țară se trăiește relativ bine. Selectiv, privesc ce oferă traiul cotidian, reclamele promovate de mass-media și dezbaterile contradictorii purtate seară de seară de abonații televiziunilor specializate pe subiecte politice. Cu banii împrumutați în magazine, diversitatea de mărfuri pentru toate buzunarele și gusturile nu duce lipsă de clienți. Societatea românească s-a obișnuit să consume mai mult decât produce. Indiferent cu cât se va scumpi combustibilul, românii nu vor renunța la deplasarea cu mașina proprie. Traficul auto din marile orașe lasă impresia că toată România este în stradă și în țară nimeni nu mai lucrează. Stațiunile turistice tot anul sunt luate cu asalt, prețurile piperate nu contează. Petrecerea concediului în străinătate pentru mulți români apți de muncă, dar și pensionari a devenit o modă. Festivalurile muzicale, destinate tinerilor, se țin lanț și distracția în mare parte pe banii părinților a intrat în competiție cu munca. Românii nu o duc chiar atât de rău, însă le place să se victimizeze, le convine văicăreala și nu sunt atât de harnici după cât se spune. Câtă vreme sunt locuri de muncă, dar și conaționali care preferă să trăiască din ajutoare sociale, imaturitatea democrației nu afectează nivelul de trai al românilor.
După 1989, în România, din motive politice și sociale, democrația a demarat mai greu. Spre deosebire de țările vecine, mai aproape de democrațiile occidentale, dictatura a fost cu mult mai agresivă și intolerantă. În timp ce în alte țări, trecerea la democrație s-a făcut pe cale pașnică, în România, „a fost nevoie de violență, pierderi de vieți omenești și pagube materiale”. În perioada comunismului, ungurii, cehii și polonezii au avut curajul să provoace dictatura din propriile țări, iar românii au adoptat principiul capul plecat sabia nu-l taie.
Zilele trecute, a fost condus pe ultimul drum primul președinte, personaj controversat, sub a cărui cârmă România a făcut primii pași spre democrație. Debusolați și buimăciți, nu este de mirare că românii nu au fost pregătiți să accepte democrația promovată de liderii partidelor istorice PNL și PNȚCD, în curs de reorganizare. Au vrut să scape de comuniști, dar în 1990 și 1992, au votat masiv cu Iliescu și partidul lui, FDSN, din care mai târziu a rezultat actualul PSD. Ca să fie pluripartitism și democrație, românii au mai dat votul și altor partide cu ideologie comunistă, ce au format patrulaterul roșu, aflat la guvernare în perioada 1992-1996. În mandatele sale, Iliescu nu a obstrucționat mersul democrației, însă rămân la convingerea că-n toți acești ani România a avut nevoie de un președinte cu puteri sporite, încât sloganul nu ne vindem țara să devină realitate.
În spațiul public, circulă ipoteza că Iliescu a fost pus ca președinte de ruși, însă ca România să rămână întreagă trebuia vândută industria, condiție impusă de occidentali. Se mai zvonește că la fel actualul președinte Nicușor Dan a fost pus de partenerii noștri din UE, rolul principal revenindu-i președintelui Franței. Dacă acesta este adevărul, înseamnă că votul românilor nu a făcut două parale. Nu cred în astfel de scenarii, însă sunt convins că la baza democrației noastre originale stau alte cauze. Din care multe țin de propria identitate ca națiune. Ca simplu cetățean interesat de lumea din care încă mai fac parte, îmi explic de ce peste 60% dintre români resimt nostalgia comunismului și cred că N. Ceaușescu a fost un conducător bun. Luat ca o simplă opinie personală, cu altă ocazie subiectul merită pus în discuție.
prof. Vasile ILUȚ
Orice conducător e emanația populației și nu poate fi mai mult decât e populația la acel moment.
Să fie clar, dacă nu era Ceaușescu apărea unul asemănător lui. Dacă nu era Iliescu apărea unul asemănător lui emanat de populație. Nu putem arde etapele parcursului nostru de dezvoltare ca indivizi.
Trebuie să punem tot mai puțin preț pe adorarea / adularea „eroilor” și să punem mai mult preț pe libertatea și independența indivizilor.
Ideal ar fi că să nu avem nevoie să ne „guverneze” alții.
În viitor ne vom guverna noi (fără intermediari ce s-au pus sus) respectând legea morală: fiecare e liber să facă ce vrea atât timp cât nu inhibă libertatea altuia de a face ce dorește…