.png)
Loic Thetio, francezul inimos, cel care, cu a sa fundație, a bătut neobosit calea României încă din 1990, nu va mai veni în Maramureș. Am stat de vorbă cu el în liniștea unei pensiuni din Șurdești, a mai venit o dată cu ajutoare pentru ASSOC, apoi se va retrage. Ne explică într-un scurt interviu conjunctura și motivele ce stau la baza retragerii sale.
Rep. Cum a început aventura România pentru tine?
Loic Thetio: Bine-ai zis aventură… totul a început cu imaginile de la Tv cu revoluția voastră din 1989. Am fost foarte afectat de situația românilor. A omului simplu. Apoi, în satul meu a fost o expoziție internațională de turism, acolo un român ce vorbea franceză impecabil mi-a dat o carte de vizită și m-a chemat să vin. Eu duceam ajutoare deja spre Yugoslavia, dar m-am trezit la frontiera lor cu granițele închise. Așa am ajuns la frontiera Austria-Slovenia, într-un sat din Cehoslovacia era o expoziție de minerale, am fost s-o vedem, acolo erau doi tineri din Maramureș. Am decis să venim aici, la Șurdești. Au urmat 34 de ani de fidelitate pentru zonă, am venit cu ajutoare de tot felul, am făcut peste un milion de kilometri cu drumurile, ori la început, atunci, nu era ușor, nu ca acum. Vize, granițe închise. A fost o luptă continuă în a face rost de ajutoare, de materiale sanitare, medicale. Durerea mea e că binele se uită repede. Chiar și cel făcut cu continuitate. Ar putea fi din cauza știrilor, a presei, a fugii după senzațional, oamenii s-au desensibilizat. Am traversat frontiere de zeci de ori, am dormit sute de ore în mașini. Am ajutat în sănătate, în învățământ, cu orice am adunat. Acum, din păcate, contextul modial s-a schimbat. Oamenii se întorc spre ei. Până acum adunam tone de materiale, acum am găsit generozitate zero. Nu mai am ce aduce, nu mai dă nimeni tehnică, materiale. O explicație ar fi că se duc spre Ucraina, dar poate e și teama de criză. În Franța, Germania, Elveția n-am mai găsit materiale de donat. Am colaborat aici foarte bine cu primării, cu ASSOC, cu edilii din Șișești, Groșii Țibleșului, Copalnic Mănăștur. Din păcate, eu cred că aceasta e ultima mea călătorie în România, acțiunile umanitare sunt sub semnul întrebării.
Rep: Puteți calcula ajutorul pe care l-ați adus aici? În tone, în materiale, în kilometri, în orice.
L.T.: O piramidă de materiale. Zău! O piramidă egipteană. Spitalul din Baia Sprie dotat, clinica din Șișești, materiale pentru școli, mobilier, tehnică medicală, materiale ortopedice.
Rep: Ce găsiți bine și rău în România? Peste timp? Ce ar fi aici de găsit adorabil sau detestabil, privind din afară?
LT: Păi vă dau un exemplu recent, grăitor. Ieri am vorbit la telefon cu redactorul unui ziar din București. M-a ascultat, apoi a zis că interesul meu este unul… politic. Am zis că accept critica, dacă îmi demonstrează. Niciodată n-am făcut politică. Am adus materiale pentru oameni bolnavi, pentru oameni cu handicap. Nu politică. Eu rămân cu speranța că se schimbă vremurile și mentalitățile. De bine? S-a schimbat vizibil nivelul infrastructurii. De rău? În continuare, politicienii nu se uită spre oameni.
Rep: Cine e Loic în afara activității umanitare?
LT: Rămân același. Avem acum o fetiță de îngrijit, Louise, am rămas fidel muzicii noastre tradiționale, cânt și particip la festivaluri inclusiv Festival Interceltique du Lorient, voi continua să am activități cu fundația, dar pe plan local, acasă, în zona noastră. Am avut în România experiențe umanitare teribile, impresionante. Mai ales în mediul rural, am găsit oameni necăjiți, izolați, fără șanse. Ideea redeschiderii spitalului Baia Sprie, ce are acum mii de pacienți, e o încântare. Dar s-a terminat… nu mai suntem în poziția de a face bine, nu mai găsim donații. Din păcate, aventura România, vorba ta, se încheie aici…
