Urmăresc cu atenție campania electorală pentru Primăria Capitalei și nu am auzit un singur candidat care să se raporteze la un model politic pentru care are respect. Care îi este far. Nici vorbă, ei, aspiranții la un fotoliu în Primărie, nu mai au modele. Se privesc în oglindă și nu mai au nevoie de alții. Să nu fiu exclusivist, mai aud voci care fac apel la amintire. Partidele, care-și zic de dreapta, au uitat că pe 11 noiembrie s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Pe bună dreptate, contemporanii l-au numit Seniorul. Prin această democrație românească, dacă ne uităm bine, mai putem vedea urme din PNȚ-CD, partidul care a fost consacrat de Senior. Nici urmașii timizi ai țărăniștilor nu și-au adus aminte de un fost lider de faimă.
Nu mai cunosc istorie? Poate nu mai au nevoie de ea? Se mulțumesc cu ei înșiși! Eu, ca alegător, simt că este o ruptură. Ca jurnalist, am avut norocul să-l întâlnesc pe Seniorul Corneliu Coposu la Sighetul Marmației, în perioada de început, când se contura celebrul Memorial. Un privilegiu rar oferit de destin. Într-o seară, uitată de ceilalți, pe o terasă de pe malul Izei, l-am ascultat pe Senior. Câteva ore de emoție istorică. Nici astăzi nu-mi explic cum nu ne-a deranjat nimeni. Noroc că nu eram străin de povestea dumisale. Știu că am notat câteva idei care s-au convertit într-un dialog. Averea cea mare au fost ceasurile dimpreună.
De atunci, prețuirea pentru acest nobil al suferinței a rămas nestrămutată. Nu s-a plâns de cele îndurate în închisoare, nu a avut cuvinte urâte pentru cei care l-au chinuit. După câte îmi aduc aminte, nici nu s-a referit prea des la cei 18 ani petrecuți în detenție. Mi-a vorbit despre lumea în care trăiam. Apoi i-am citit Testamentul, scris în noaptea de 24 spre 25 iulie 1994, un document faimos despre crez, credință și iertare. Scria Seniorul: „Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare a intereselor proprii.”
Oare s-a uitat această condiție pentru un demnitar al neamului? Apoi notează: „Neavând nicio avere, sunt scutit de obligația de a da destinație unor bunuri. Recunoștința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să deslușesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus.” L-am considerat, cât mi-a fost cu putință, un virtuos al credinței în neamul lui. Răbdarea și credința parcă erau desprinse din luminătoarea fascinație a monahilor, care poartă greul și amarul altora, tocmai pentru a trăi în duhul adevărului. Mai scrie Seniorul în Testament: „Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragostea de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, la fel aș face. Cu credință în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte!”
În Maramureș a avut, în timpul vieții, discipoli de nădejde. Dar vremurile și-au spus cuvântul. Mă aștept la replici din partea noilor aspiranți la putere. Care să-mi spună că au trecut timpurile acelea, altă lume politică este la modă, alte discursuri captează interesul alegătorilor români. Am mai amintit expresia unui personaj al lui Liviu Rebreanu: voi nu cunoașteți poporul român! Ce vi se par anoste și depășite spusele lui Octavian Goga, care, după Marea Unire, profețea un veac nou al iubirii între oameni, pornind de la suferințele noastre? „Ura va fi înlocuită prin dragoste de muncă, ce va da poporului nostru rangul ce i se cuvine în imensul laborator al spiritului uman.”
Ce-i depășit în această idee? Seniorul a avut un model până pe patul de moarte. A fost Iuliu Maniu. Îmi vine să-i întreb pe cei care candidează sub lozinci scrise de alții, ce model de om politic, mai vechi sau mai nou, aveți? Mă gândesc și la cei din Maramureș. În treizeci și cinci de ani de democrație nu s-a decantat un model de urmat în politică? Eu, ca alegător, spun că mai sunt personaje care s-au detașat prin vreme. Sunt oamenii politici români care au stabilit direcția țării noastre spre Vest. Dar nu se recunosc în urmași. Poate a dispărut vocația pentru cinstirea înaintașilor. Fiecare este propriul său model.
Narcisismul în politică nu a fost, niciodată, folositor democrației. Mai găsesc o explicație. Partidele care ne cheamă la urne, să le dăm votul, nu prea au crez politic. Adică nu au ideologie clară. Dacă o vedeți, să mi-o arătați. Pentru crezul lui politic, Seniorul a îndurat ani grei de temniță. Dar a rămas consecvent cu el însuși. Așa s-a detașat de ceilalți oameni politici ai vremii. Mă preocupă demnitarii care au lăsat urme apăsate pentru devenirea țării. Avem, câțiva, și pe la noi. Dar să nu uităm suferința și demnitatea Seniorului. În 11 noiembrie s-au împlinit trei decenii de la săvârșirea lui din viață. Celor ce nu au respect pentru memoria neamului, vor veni alții să le scrie istoria. Fundația care poartă numele Seniorului, condusă de Ion Andrei Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr de Giulești, a organizat evenimente la Biblioteca Academiei, la Bădăcin și Zalău. La închiderea ediției am citit în Cotidianul un interviu cu fostul președinte al României, domnul Emil Constantinescu, care evocă episoade pe care fostul lider țărănist le-a trăit după Revoluție. Mai sunt lideri cu respectul memoriei.
