Rezistența noastră • Maramureșul a avut partizani de toate culorile, felurile, vârstele

„Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român. A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic”, conform paginii Wiki dedicate, foarte reușită de altfel. Dar a existat și un substrat oficial al Rezistenței, ce poate părea haotică, la prima Vedere. „În septembrie 1945, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale. În mai 1946, Generalul Aurel Aldea este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa mai multe grupuri subversive. În realitate, „Mișcarea Națională de Rezistență” nu reprezenta decât o slabă amenințare la adresa înființării regimului comunist. La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane”.

Cine a fost afectat major de schimbarea de regim? Ce a dus la mișcarea de rezistență, cu cine? Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete. Apoi, în 1945, România era o țară 80% rurală, iar desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. Apoi, în 1937, peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar, Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de membri, inclusiv o forță paramilitară semnificativă. Așa erau vremurile! Apoi, la sfârșitul lui septembrie 1948, regimul comunist a impus credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile au declarat ilegală Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948. Se adaugă și românii fugiți din fața comunismului. „CIA a format o rețea de agenți infiltrați în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre refugiați cel mai des în Germania, Austria și Iugoslavia. În 1949, au fost selectați 100 de agenți, dintre care 50 urmau să fie parașutați în interiorul țării, iar 50 trebuiau să îi susțină din exteriorul frontierelor românești”. Printre primii voluntari români recrutați de CIA la începutul lui 1951 se numără Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm, Ilie Puiu. Vor fi primii parașutați în țară, în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1951, în Munții Făgăraș. Securitatea îi va prinde și va descoperi că au fost recrutați în Italia. Conform declarațiilor lui Gordon Mason, șeful biroului CIA la București între 1949 și 1951, misiunea agenților parașutați consta în contactarea grupurilor de rezistenți din munți, informarea acestora cu privire la faptul că Occidentul era interesat de soarta lor, aprovizionarea lor cu arme, muniții, medicamente și bani”, scrie aceeași pagină Wikipedia dedicate rezistenței anticomuniste. CNSAS a descoperit șapte grupuri mai mari.

Centrul de cercetări teologico-filozofice ale obiceiurilor românești din Maramureș al Academiei Române, de la Dragomirești, a avut un an de simpozion dedicat Rezistenței anticomuniste din Munții Țibleșului și de pe Valea Izei. Prof.dr. Gheorghe Pleș din Năsăud observa că rezistența din munții Țibleș nu a fost doar aici, spre Iza, ci și dincolo. El enumeră grupurile de partizani din Țibleș din anii 1945-1956: grupul Dragomirești, cu Ion Popșa, Ion Gheorghe Vlad al Împăratului și legendarul Gheorghe Pașca, la Năsăud era divizia Sumanele Negre, Garda Albă, Frățiile de Cruce, ori Partizanii Regelui Mihai din sudul Țibleșului.

Preotul Cosmin Cosmuța analizează grupul pădurarului Nicolae Pop din Groșii Țibleșului, cu Aristina Pop, Achim Pop, Vasile Pașca, preotul Atanasie Oniga, țăranul Ion Mâț (pe care l-am intervievat în timpul vieții), șapte tineri din Ieud dezertați din armată, dar și alții, din Târgu Mureș, trei studenți etc. Separat de ei a fost Alexa Bel din Cufoaia, cantor greco-catolic, de care a scris colegul de breaslă Ștefan Bellu în superba carte „Pădurea răzvrătită”. Se mai adaugă, mai puțin cunoscut, grupul Simion Rusu, în zona Băiuț-Lăpuș, acolo era și un căpitan de armată, Grigore Bodea. Ar mai trebui amintit legendarul Vasile Blidaru, cel ascuns pe Culmea Codrului, între trei județe. Un caz separat, atât pentru că era singuratic, cât și că era chiar unul din cei școliți în gherilă la Triest, de către serviciile occidentale. Ar mai trebui amintit de asemenea „lotul Vișovan” de la Sighet, cu tineri din Ieud, Rona, Călinești, Șieu, Bogdan Vodă, Săliștea, Budești, Vișeu, Sighet, de fapt membri ai Frăției de Cruce, un fel de organizație de tineret legionară. Dintre ei, am stat de vorbă cu Vasile Ofrim Motrea, din Dragomirești, ajuns la anii bătrâ­neții. Alt grup de menționat, interesant, a fost cel de la Săpânța, evocat de drd. Claudiu Holdiș, cu preotul să­pân­țean Grigore Rițiu ce refuzase trecerea la ortodoxie, constituit cu preoți și călugări! Printre ei, fostul egumen al mănăstirii din Bixad, și alții, susținuți de localnici și de alți preoți. Mici focare de revoltă s-au aprins și au fost stinse urgent de Securitate în perioada colectivizării, câteva sate refuzând, sfidând sau chiar fugărind oficialii, la Strâmtura, Bârsana, Oncești, Botiza, Săcel, Borșa, Moisei, Ruscova, Repedea, Bistra, cele două Rone etc.

Cât despre eroii luptei anticomuniste, fugari de voie sau de nevoie, inutil de spus că au fost unii prinși, apoi împușcați ori capturați, bătuți, executați sau au murit prin închisorile comuniste. Dar înainte de toate, trădați. De la Blidaru la cei de pe Baicu, au fost trădați de „prieteni” sau de preoții cărora li se spovedeau. Ne întoarcem însă în timp și spicuim din declarațiile pe care le-am cules de la doi supraviețuitori ai acelor vremuri. „M-o maltratat la Miliție, la Târgu Lăpuș. Beau horincă și mă băteau pă rând, până oboseau. Era un evreu, Stern, din Satu Mare, dădea cu bocancu pă unde apuca. Eram bătut măr și mă duceau la judecată, pă un hol un milițian cu buză de iepure să-mi mai dea. M-am enervat: Amu dai, mă? Di ce n-ai venit la mine în pădure să dai? Ia dezleagă-mă, că mănânc iepurele ăsta cu totu’! Pă când îs legat și bătut măr, vii și tu viteaz să dai?”, ne spunea Ion Mâț, din grupul din Lăpușul Românesc, cel ce a stat 12 ani apoi în închisori la Sighet, Satu Mare, Gherla, Târgu Ocna, până la amnistia din 1964. De la Dragomirești, Vasile Ofrim Motrea ne povestea: „La Jilava, la un moment dat eram 50 de persoane în celulă de 5/5 metri, n-aveam aer, ne trăgeam la gaura cheii să respirăm, pe rând. Curgea apa pe pereți de transpirație. Apoi am ajuns la mina Baia Sprie. Erau 45 de grade în mină, lucram goi-goluți. Am luat legătura cu civili să ne aducă ziare, noi le dădeam săpun și haine de mina din magazine. Eram opt fără școală, restul erau miniștri, ambasadori, generali, preoți. Când o murit Stalin, am aflat, de la civili, le-am zis la toți. L-o găsit pă unu dormind gardienii, l-o luat tare, ăla o zis c-o visat c-o murit Stalin… la carceră cu noi! Dacă refuzai să lucrezi, te puneau să smulgi iarba de pe lângă gard și te împușcau, c-ai vrut să evadezi…”