Baia Mare, o stradă pustie, cu lumini gălbui ce răzbat din felinarele centrului vechi al oraşului, o seară de decembrie, un aer tăios cu multe grade în lipsă şi o uşă care se deschide larg. Împreună cu prietenii mei, trec pragul Mariei şi intru în atelierul ei, cu pereţi de un generos galben pastel. Spre bucuria mea, mai tinerii mei colegii o colindă cu sinceră căldură, este pentru prima dată când îi văd aşa de uniţi şi-mi dau seama de puterea creştină a colindului.
Atmosfera din interior, deşi friguroasă şi umedă prinde timid paloare prin focul care arde molcom în soba de teracotă, căldura sufletească a gazdei, lipsa de formalităţi pretenţioase şi căldura luminii din interior, te fac să te simţi familiar cu atelierul de pictor. Din ceea ce se dorea o întrevedere pentru o documentare jurnalistică, îmi dau seama treptat că demersul se metamorfozează într-o discuţie liberă şi plină de amintiri. Este o seară convivială, iar Maria ne face părtaşi, puţin câte puţin, la ceea ce simte ea pentru pictură. Evitând răspunsurile directe, treptat, cu toţii ne lăsăm purtaţi de poveştile ei prin viaţa sa şi prin exoticele locuri pe care le-a vizitat.
O întreb în ce ţară străină simte că s-a transpus prin lucrările sale, care sunt împrăştiate pe mapamond şi ea-mi răspunde: „Sunt copil al pământului, măi Liviu, eu nu exist într-un spaţiu anume, nu contează…, luna mea stă deasupra Băii Mari şi deasupra unui glob care se învârteşte, deci nu am un spaţiu al meu. Nu există graniţe”.
Ne arată un tablou. Este familia ei. Ne spune că personajul din umbră este fiica sa care a murit, atunci realizez că pe copilele ei le-am văzut o singură dată, la aniversarea uneia dintre ele, subit pricep că Maria a trecut greu prin viaţă, fiind profund marcată, şi totuşi pictura ei luminoasă e un semn de luptă şi încrâncenare împotriva destinului. Îmi arată un alt tablou şi-mi descrie pietrele de la malul mării aşa cum le-a văzut ea: „şi pietrele trăiesc… şi ele sunt lovite de culoare şi de lumină, ele trăiesc într-un cerc, în pământ şi în mare, se îmbină într-o formă existenţială puternică, sunt umbrele posibile ale existenţei vegetale”
Îndrăznesc mai mult şi-i spun că simt o deconstrucţie a realităţii în lucrările ei, o întreb simplu, de ce? Se înveseleşte şi-mi răspunde scurt, „Pentru că realitatea nu-mi convine, mă enervează, pentru că aşa mi-e capul, realitatea este dincolo, deconstruiesc pentru că-mi place să dansez, uite, acolo am o pânză albă, în momentul în care acest spaţiu alb te provoacă pentru că vezi ceva în el, sau vezi tu ceva în capul tău, o idee, o imagine: toamna s-a aşternut caldă sub picioare, energiile primordiale s-au scurs în pământ, când toate frunzele au căzut şi toţi copacii au rămas goi, pe cer nu a mai rămas decât un plumburiu care te induce într-o atmosferă bacoviană. Totul e să avem ochi să vedem şi să înţelegem, să iubim, s-ascultăm, să ascultăm tăcerea…”
– Ce culoare are dorul, Maria, în picturile tale?, întreabă cineva.
– Dorul nu are cuvânt, dorul nu are linie. Cum să cuprinzi cuvântul în imagine, cum să cuprinzi muzica în dans, ecoul într-o lumină?
Atelierul cu ferestre mari din vechea clădire medievală s-a mai încălzit, atmosfera se destinde, colegii devin captivaţi de pasiunile Mariei pentru culoare şi cuvânt, pentru poveştile ei cu îngerii care cad şi care o inspiră, pentru fulgii de nea „ca obielele lui tata”, din fantasticele sale ierni.
Mă uit cu simpatie la tinerii mei prieteni care-şi dau frâu liber curiozităţii şi o întreabă cum de şi-a descoperit darul şi ea ne spune simplu, că de mică desena cu găteje în colb pentru că nu avea creioane, era fascinată de urmele tălpilor în iarbă şi încerca să-şi deseneze urmele şi că dintr-o altă existenţă, cineva, i-a implantat virusul… „Mama mea a vrut să mă dea la pian, dar nu a ştiut că forma degetelor mele nu mă ajută, aşa că m-am făcut pictoriţă”.
Timpul se scurge, iar Maria îşi deapănă încet firul vieţii, o poveste cu frământări, cu suişuri şi prăbuşiri, cu succese şi tragedii, şi, treptat, privind la picturile ei din atelier, pot să-mi dau seama de motivul pentru care culorile ei sunt atât de vii şi pline de viaţă. Vocea să te menţine atent, ca istorisirile bunicii de la gura focului… timpul trece, şi nici nu-mi dau seama când Maria ajunge să ne spună cum a furat cerul de la ţară: „mi-am făcut un iaz şi ce-i interesant… e că am furat cerul… îmi cade ceru-n lac. Între cer şi pământ am văzut legătura, s-au interpus nişte broaşte, nişte peşti, nişte păsări şi parcă e o oglindă întoarsă, şi când mă uit dimineaţa, mai întâi văd soarele-n lac şi nu pe cer; el cade… E o întoarcere a cerului”, pentru ea „lumina e energie şi… lumină este atunci când se crapă de ziuă…”
Maria povesteşte… în atelier e cald şi plăcut… ne poartă pe tărâmuri de basm, totul este o feerie. Ascult în linişte cum, cu spiritul ei sensibil şi poetic, povesteşte despre lumina de crepuscul care-i inundă viaţa cu culoare, cum zgomotele dimineţii, trezirea animalelor şi a naturii din satul ei dau nuanţe inspiraţiei. Secretul Mariei este acum al tutur, regenerarea vieţii cu fiecare nou răsărit, cu fiecare nouă primăvară, este explozia culorii şi a luminii din pânzele ei. Maria este o tainică şi mereu amânată redescoperire.
Vizita s-a terminat demult, afară este frig, dar sufletul mi-e plin de căldură, păşesc agale pe stradă cu felinare, gândindu-mă la poveştile Mariei… şi-mi răsună în minte… Sunt un copil al pământului…
Liviu POPOVICI
Student an II Jurnalism
