Când vorbim despre individualism și colectivism ne gândim la grupurile sociale. Alcătuite fie în baza unor relații de rudenie, cunoștințe sau prietenii, fie la cele care au aceleași valori. Primele intră în categoria societăților colectiviste, cele din urmă, la cele individualiste. Adică nu suntem rude, nu suntem prieteni, în prima fază, nu ne cunoaștem foarte bine, dar descoperim că avem valori comune, le punem împreună și constituim grupuri în forma comunităților, nu a colectivelor. Oricine din afara grupului care are valori similare nouă este bine-venit în grup. Dacă ne gândim la România, putem observa mai degrabă profilul colectivist, dar și cu multe elemente de autonomie individuală.
Ne-am integrat, de bunăvoie, în NATO și în UE. Dar poticnelile acestor ani arată că România nu a fost pregătită pentru integrarea în spațiul vestic din punct de vedere psihocultural. Spațiul vestic este construit pe ideea individului autonom, nu colectivist, și pe ideea descentralizării puterii sociale, nu pe ideea concentrării puterii sociale. Or, o țară care are axa de valori în opoziție cu spațiul în care a intrat e clar că are probleme. Vorbim despre aproape toate instituțiile pe care trebuie să le asumăm: în educație, în sănătate, în economie.
Sunt reguli gândite într-o altă logică psihoculturală, nu pentru individul colectivist, ci pentru cel autonom, nu pentru o țară cu puterea centralizată, în care șeful contează, ci pentru o țară cu puterea descentralizată. Lecții de învățat!
