Astăzi se lansează, în satul de pe Valea Marei, revista “Cronica satului Deseşti”
O publicaţie, trimestrială (deocamdată), fără prejudecăţi, pentru inimă şi literatură, istorie şi tradiţii, trecut, prezent şi mai ales viitor. Apare sub egida Asociaţiei culturale „Nichita Stănescu” şi a Parohiei ortodoxe Deseşti. Coordonatori: Gheorghe PÂRJA şi pr. Ioan ARDELEAN.
Colectivul de redacţie: Acad, Ioan Aurel POP, Ana BLANDIANA, Viorica PÂRJA, dr. Ioan MARCHIŞ, dr. Teodor ARDELEAN, pr. Virgil JICĂREAN, Mihai COVACI, Parasca FĂT, Andrei FĂT, Măriuţa POP. Concepţia grafică şi coperta: Emanuel LUCA. Tipărită la S.C. Eurotip.
Adresa redacţiei: Deseşti, nr. 127A şi nr. 43A. e-mail: vparja@yahoo.com; ioan.ardelean1@gmail.com.
Livada învăţătorului Fodoruţ
Pentru mine, Serile de la Deseşti, evocate acum, la mulţi ani după ce n-am mai călcat pe-acolo, se leagă de fascinanta – încă – poiană sau cum să-i zic, de acel spaţiu înconjurat de brazi înalţi, în care învăţătorul Fodoruţ ne primea, sus, pe deal, în bătrâna livadă, cu meri care abia se mai ţineau, cu casa pitorească de undeva, din fundul livezii. Acolo, în acel ciudat for, unde bătrânul şi el ca şi merii săi, domn Fodoruţ venea, agale, înţelept, printre noi, cu darurile locului, de la horincă la slănină şi brânză de oi şi, dacă îmi mai aduc bine aminte, la faguri cu miere, acolo simţeai că treci, deodată, într-o altă lume. Era o lume unde lozincile partidului unic, ce străjuiau, mai jos, sala unde se produceau maramureşenii, nu mai aveau nici o putere…
Nu ştiu dacă înţelegeam asta chiar atunci, dar un fel de fericire stranie şi secretă mă pătrundea până în adânc de câte ori (chiar de câte ori?) ajungeam acolo, urcând dealul împreună cu ceilalţi care aveau, mai târziu, la căderea nopţii, să se producă în sala Căminului Cultural, străjuită, cum vă spuneam, de lozincile partidului unic şi de chipul marelui conducător. Dar într-o săliţă mai mică, alăturată, ne zâmbeau Nichita Stănescu şi cu ceilalţi poeţi care au fost acolo şi care azi nu mai sunt, poate, decât în vechile portrete, cum ar spune Ion Pillat.
Nu-i ţin minte prea bine pe poeţii care se suiau după aceea pe scenă să ne spună ce aveau ei de spus, nu am fost nici la demult legendara vizită a lui Nichita pe-acolo, dar ceea ce urma, dansul şi cântecul maramureşean, executat de copii şi pe urmă de adulţi, mă făceau să mai înţeleg o dată că tot ceea ce ni se dădea drept folclor maramureşean la radio sau la televiziune nu era decât o făcătură croită pe gustul altcuiva…
Mai trec prin faţa ochilor mei, mai precis prin spatele lor, Teohar Mihadaş, Adrian Popescu, Laurenţiu Ulici, Alexandru Tocilescu şi atâţia alţii, Horia Bădescu şi Valentin Taşcu, Gheorghe Pituţ, dar mulţi îmi mai fac semne din serile acelea acum pierdute în afară şi păstrate ca o avuţie de preţ în seiful nesigur (sic) al memoriei mele. (Nicolae Prelipceanu)
Meşterii satului
Satul Deseşti este învelit cu o aură de meşteşugari care au lucrat şi lucrează lemnul cu dragoste. Dumnezeu i-a înzestrat cu mâini de aur, ca să îşi câştige pâinea şi să lase în urmă obiecte care peste ani au devenit foarte valoroase. O familie de meşteri a fost întreg satul…
Primii meşteri în sat au fost Vasile Verdeş şi Gheorghe Crăciun. Două familii din satul nostru duc şi astăzi mai departe ceea ce strămoşii lor au început demult cu o voinţă de fier. Ambii se scriu „Pop”, dar după poreclă sunt „Gânju`” şi „Taina”.
Străstrăbunicul a purtat prima dată această poreclă: Roman Ion „Gânju”. El era pietrar; realiza mori din piatră seacă, cuptoare din cărămidă şi altele. A început să lucreze şi cu lemnul, ajutându-l pe nepotul lui care a îmbrăţişat întru totul această meserie. Vorbim aşadar despre Pop Gheorghe, care a preluat apelativul „Gânju`” de la bunicul său.
Pop Gheorghe „Gânju`” a „furat” această meserie de la meşterii vremii. Feciorul lui mijlociu, Radu, îşi aminteşte astăzi nostalgic povestea pe care tatăl său i-o spunea odată…
„Întâi a facut o roată la un car, un proţap, un jug”, îşi aminteşte soţia sa, Niţa. Şi-a realizat singur unelte de lucru: un car de făcut roţi, păstrat şi astăzi în amintirea lui. Realiza totul manual, din joagăr, din bardă/plencaci. A învăţat apoi să realizeze căzi şi stativi (scheletul războiului tradiţional) de la cei mai bătrâni meşteri, ca Ion al lui Usturoi. A conceput împreună cu el chiar un abric de lemn care, spune Radu, e „o piesă de muzeu” deoarece acum cele moderne sunt din fier. A făcut sănii şi corciuie (sanie scurtă). A început să construiască şi case, a făcut şi porţi tradiţionale, sculptate manual în diferite forme: cea care stă de strajă în faţa casei părinteşti şi cea din curtea preotului bătrân Sigartău Ioan (realizată împreună cu Pop Ioan Taina). Meşteri buni ai vremii au mai fost fraţii Gheorghe şi Ştefan Hotea şi Vasile Verdeş, fecior decedat în timp ce îşi practica meseria la frageda vârstă de 20 de ani).
Trei dintre feciorii lui, Vasile, Radu şi Ioan, cresc frumos această pasiune pentru lemn, care le-a fost insuflată de tatăl lor şi duc mai departe cu inegalabilă măiestrie ceea ce bunicul lor Roman Ion Gânju a început şi tatăl lor Pop Ghorghe Gânju i-a învăţat de mici.
Vasile Pop Taina este urmaşul unei alte generaţii de meşteri ai Deseştiului. Bunicul său din partea mamei, Roman Gheorghe din Hoteni, a fost primul care a avut înclinaţie spre lemnărie. A urmat apoi tatăl său, Pop Ion Taina, care de mic i-a transmis plăcerea pentru tâmplărie.
Vasile Pop Taina nu a urmat iniţial destinul tatălui său, ci a fost dascăl o lungă perioadă de timp, după ce a absolvit Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei. În 1991, Vasile Pop a renunţat la învăţământ definitiv şi a reînceput ceea ce tatăl său a lăsat, călcându-i cu mândrie pe urme. A realizat în amintirea tatălui său o firmă de construcţii – S.C. Taina lemnului. I-a pus acest nume după porecla tatălui, care va rămâne astfel cartea de identitate a familiei lui. Asociat cu Vasile Bârlea (lucra la Muzeul Satului în Sighet atunci) a pornit cu paşi repezi să descopere Taina lemnului, prima lucrare fiind la Muzeul de pe Dumbrava Sibiului, în 1991. Apoi, au restaurat gospodării în Berbeşti şi Călineşti cu şindrilă. Prima biserică restaurată a fost în Bezdet, urmând apoi să lucreze la Muzeul Satului din Bucureşti
În anii următori, s-a reînfiinţat Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, iar începând cu anul 1993, Vasile Pop s-a ocupat de restaurarea lor, activitate nu tocmai uşoară. În acelaşi an, dornic să se perfecţioneze în domeniu, să înveţe lucruri noi, Vasile Pop urmează nişte cursuri la Sinaia timp de doua luni. În 1996, a făcut alte cursuri la Sibiu, la Muzeul din Dumbrava Sibiului, timp de un an. Treptat, firma s-a specializat în domeniul restaurării monumentelor istorice, obţinând şi atestatul dat de către Ministerul Culturii. Au ajuns la 48 de biserici restaurate în ţară. Au construit şi două biserici noi, una în Olt (Slatina) şi una la noi în sat, Biserica Greco-Catolică „Duminica Tuturor Sfinţilor” din Deseşti.
Vasile Pop Taina a plecat în cătutarea Tainei lemnului de 25 de ani. Urmaşii familiei Pop Gânju, Vasile şi Radu, lucrează şi astăzi alături de el şi descoperă în continuare tainele sale. Ca urmaş, Vasile Pop Taina îl are pe Pop Ioan Taina, care îi calcă încet pe urme. (Măriuţa POP, studentă)
Biserica şi nevoile satului
Acum mai mult ca niciodată, multe săgeţi otrăvite se îndreaptă spre sufletul satului, leagănul care a crescut cea mai înaltă conştiinţă morală şi o putere de jertfă neasemuită. Asistăm azi la o mutilare a satului, în care disoluţia valorilor ştirbeşte identitatea morală şi stinge flacăra iubirii jertfelnice, lucrurile mărunte ne pierd în risipire, omenia atât de cuprinzătoare e floare rară şi spinii duşmăniei cresc pretutindeni.
Spaima cea mare a satului de azi este ,,urâciunea pustiirii”. Natalitatea satului este prăbuşită, ameninţând existenţa şcolii şi a dascălilor ei prin depopulare. Migraţia populaţiei tinere pe motive ocupaţionale trece de la ritmurile sezoniere la înstrăinări ce păstrează doar nostalgia frumosului de altădată. Bătrânii tot mai mulţi se grăbesc să-şi ia în primire sălaşul trupului, de până la cea de-a doua venire, aflat în ţântirimul de pe uliţa bisericii.
Cu o astfel de realitate a prezentului pe care-l trăim, nu avem dreptul de a sta asemeni copiilor, din parabola Mântuitorului, care “şed în pieţe şi strigă unii către alţii, zicând: Din fluier v-am cântat şi n-aţi jucat; de jale v-am cântat şi nu aţi plâns” Mt. 11,17. Lipsa de reacţie este moarte a cugetului şi chemare a pietrelor să strige în lipsa noastră. Un simţ mai acut al indignării morale se cere mai mult cultivat pentru că altfel părem un neam fără papilele gustative ale conştiinţei, ce poate înghiţi tot ce i se serveşte.
Folosim această tribună, cronică şi carte de identitate a satului Deseşti, pentru a lăsa semne peste timp ale prezenţei şi lucrării noastre în duhul credinţei. Biserica ne aşează într-o legătură a păcii şi ne îmbie bucuria fără seamăn a împărăţiei nesfârşite. Aici, în Biserică, e arborele vieţii ce îşi are rădăcinile în cer iar ramurile lui ne aduc mireasma de rai. Bucuria se poate trăi plenar doar în comuniune, satul poate să-şi regăsească nobleţea voivodală de altădată la fel adunând pe toţi fiii lui, spre regăsirea identităţii de neam sub semnul grijii unii faţă de alţii şi a frumosului care poate schimba lumea.
Dorind Cronicii satului Deseşti drum bun şi statornic prin lumea împovărată de neîncredere şi delăsare, chemăm acum, la început de drum, pe toţi cei care resimt “nevoia de sat”, să stăm împreună pentru a salva ce a mai rămas. Suntem datori să arătăm cărările înguste ale vieţii şi să mergem împreună pe ele, să redescoperim împreună nădejdea că putem construi o lume mai bună pentru copiii noştri, aici, acasă. (Pr. Ioan ARDELEAN)
N-O SĂ UIT NICIODATĂ
Când am ajuns pentru prima oară la Deseşti, numele satului era de mai mulţi ani desenat cu aureolă pe harta vieţii literare româneşti. Nu numai faptul că un poet în viaţă (Gheorghe Pârja) îşi transformase locul natal şi casa părintească într-un festival de poezie despre care se povesteau legende, era neobişnuit, ci şi faptul că această sărbătoare anuală a poeziei şi horincii îi era dedicată unui alt poet (Nichita Stănescu), el însuşi o legendă. Iar tinereţea celor doi poeţi dădeau întâlnirilor de la Deseşti un aer insolit de altruism, care le transforma într-o emoţionantă celebrare a poeziei moderne şi a prieteniei romantice.
Când am revenit anul trecut, Nichita nu mai era prezent, poeţii care participau nu mai erau la fel de tineri, dar iarba din curtea casei părinteşti a lui Gheorghe Pârja era la fel de înaltă, butucii de lemn transformaţi în fotolii la fel de primitori, iar versurile rostite cu mirare sub crengile încărcate de poame deveneau mai adevărate şi începeau să miroase sălbatec a buruieni şi pământ.
N-o să uit niciodată cum mama poetului, gazda care avea să umple paharele şi masa cu bunătăţi, m-a dus mai întâi în odaia din faţă a casei ei bătrâneşti şi mi-a arătat, deschizând larg uşile dulapurilor de lemn vechi, o stivă întreagă de cămăşi adevărate, cusute cu modele ancestrale pe pânză ţărănească, aspră la pipăit şi parcă neînduplecată, cămăşi în care se mergea la prăşit şi la strâns fânul, în care se mulgeau vacile şi se aşezau ouăle sub cloşti, cămăşi de pânză dârză, în stare să vorbească singure despre istoria pe care au străbătut-o şi care acum purtau ca pe nişte riduri de bătrâneţe şi de expresie, îndoiturile şi cutele somnului părăsirii în dulapuri cu miros de ierburi şi de miere bătrână.
N-o să uit niciodată cum, intrând în biserica de pe deal, am ieşit deodată din timp, ne-am uitat secolul prostesc şi ne-am deşteptat în înţelepciunea celor care ne aduseseră pe lume pe noi şi pe părinţii părinţilor noştri, şi ne-a venit să plângem de fericire ca de durere.
Premiul pe care l-am primit la Deseşti s-a aşezat pentru mine, onorant şi intimidant, printre semnele pe care le-am primit în alte locuri mai îndepărtate de pe pământ, şi care îmi spuneau toate că nimic din ce am trăit şi am scris nu a fost în zadar. (Ana BLANDIANA)
Satul văzut prin ochii primarului
Chiar dacă iniţiativa de a aşeza Deseştiul într-o cronică a timpului vine dinspre cultură şi credinţă, nu puteam ocoli Instituţia Primarului, integrată Consiliului Local, care elaborează şi pun în practică programele de dezvoltare a comunităţii, încurajează (sau ar trebui să încurajeze) ideile valoroase, sprijină educaţia şi cultura, stâlpii pe care se reazemă o comunitate.
Altfel spus, trebuie să clădească drum bun, prin gânduri şi fapte, viitorului satelor, care se confruntă cu multe probleme. Aşa încât, cu Gheorghe Bohotici, primarul comunei Deseşti, n-am făcut filozofia „satului-idee”, „centrul lumii” care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit, ci am făcut o radiografie la zi a Deseştiului, cu plusuri şi minusuri, cu realizări şi neîmpliniri, cu dorinţe la început de mandat.
Aflat la al patrulea mandat în fruntea Deseştiului, şi alţi patru ani ca viceprimar, Gheorghe Bohotici poate să vorbească despre ce înseamnă să fii primar, cum să drămuieşti resursele şi să atragi comunitatea la acţiune. “Oricum, în 2004, când am ajuns primar, şcolile erau la pământ, căminele la fel, uliţele şi apa, la fel. Am făcut proiecte, aducţiunea de apă e finalizată cam 70 la sută, am început cu asfaltarea uliţelor, pe proiecte europene am avut un proiect integrat, cu care am asfaltat peste 9 kilometri de uliţe, am realizat un Centru After School, la Mara, dotări la Căminul cultural din Deseşti, ne-a ajutat foarte mult la proiect existenţa Asociaţiei “Nichita Stănescu”, am achiziţionat un buldoexcavator şi un ATV pentru situaţii de urgenţă. Acum am scris un alt proiect, prin care să mai asfaltăm încă şase kilometri de drum, să finalizăm aducţiunea de apă şi să construim un sediu nou pentru primărie. Avem câteva variante pentru amplasament. Mai sunt uliţe de reparat, mai ales că am mărit suprafaţa de intravilan. Sunt multe de făcut, iar veniturile sunt atâtea câte sunt.”
L-am mai întrebat pe primar care-i sunt nemulţumirile, privind şi în urmă, dar şi în faţă: “Aş vrea mai mult, dar lipsa banilor te ţine pe loc, iar birocraţia este fantastică. Satele se depopulează, numărul celor care se nasc e mult mai mic decât al celor care îşi caută odihna în cimitir, locurile de muncă sunt puţine, ceea ce face ca oamenii să plece într-acolo unde să poată trăi mai bine. Statul nu încurajează ţăranii, cu 70 de bani litrul de lapte îi faci să crească animale?”
Cum baza unei comunităţi o reprezintă oamenii, l-am rugat pe edilul comunei să-mi vorbească despre colaborarea cu oamenii. „Cu o parte din oameni poţi să muţi munţii din loc, alţii, şi dacă înţeleg ce le spui se fac că nu înţeleg. Eu de când am intrat în primărie am încercat să nu fac rău cuiva şi să ajut cât pot şi unde n-a ţinut de atribuţiile mele de primar. Dar nu-i poţi mulţumi pe toţi.
Dar sunt optimist în ceea ce priveşte viitorul. Deseştiul are viitor. Este o aşezare frumoasă, o spun străinii, nu eu, tinerii care lucrează în străinătate îşi fac casa tot aici, adică n-a dispărut sentimentul legăturii cu satul. Tradiţiile n-au dispărut, iar cultura vine tot de la cei care s-au născut şi sunt legaţi de sat. Cronica satului va găsi, sunt convins, suficiente argumente, care să sporească optimismul. E bine să nu se piardă sau risipească ceea ce are valoros satul. Dar mai ales să nu se degradeze comuniunea dintre oameni.” (Viorica PÂRJA)
Cum se clădeşte Templul
Cîndva, într-o vreme care părea mai bună pentru suflet, am fost la Deseşti. Nu eram singur, călătoream laolaltă cu bunul meu prieten, plecat acum în lumea drepţilor, Laurenţiu Ulici. El se ţinea de maramureşean şi cînd era vorba de partea asta de ţară se lumina ca şi cum ar fi vorbit despre cel mai fericit ţinut al României. Din toate cîte ştiam şi cîte cunoscusem, pînă atunci, Maramureşul era pentru mine, între cele mai nefericite. Ştiam că moroşenii bat ţara, cum făceau şi moţii cu ciuberele, cu coasa, cu securea, să cîştige în altă parte ce nu le dăduse Dumnezeu şi Istoria la ei acasă…
Dar Laurenţiu vorbea despre alt Maramureş, pe care nu-l puteai nici vedea, nici atinge, dar care te copleşea cu forţa, vraja, frumuseţea şi curăţenia sufletelor oamenilor săi. Vorbea despre un fel de români care nu se lăsaseră nici îngenuncheaţi, nici cumpăraţi ci, dimpotrivă, atunci cînd n-a mai fost chip de a trăi aşa cum îşi doreau s-au strîns într-o ceată îndrăzneaţă şi au întemeiat o altă ţară. Maramureşul despre care îmi vorbea Laurenţiu Ulici era cel în care se cultiva frumosul estetic, frumosul spiritual, frumosul colectivităţii. Erau oamenii mândri care făceau din sărăcia materială, nu era nici o fericire să trudeşti la mină ori să munceşti un pămînt puţin şi prea puţin roditor, o cale de eliberare de tentaţiile şi păcatele pe care le ascunde verbul “a avea “. Pe drumul acesta specific maramureşeanului de a scăpa de sărăcie se află muzica, dansul, ţîpuritura, straiele, clopul, horinca, cetera şi poezia. Poezia însemnînd, înainte de toate, dragostea de poezie şi admiraţie pentru adevăraţii poeţi. Poate această admiraţie pentru cei dăruiţi cu har este dominatoare. A vorbi înţelept, frumos, cu emoţie despre lume, înseamnă să faci lumea mai suferitoare. Cred că maramureşenii, între toţi românii, sunt cei care consideră poezia o completare a realităţii, o parte adăugată care îţi dă voie să trăieşti.
La Deseşti am descoperit un altar al acestei credinţe, spaţiul comemorial dedicat lui Nichita Stănescu. Nu voi povesti sau comenta cum este, cum arată această ofrandă adusă unuia dintre marii poeţi ai lumii, slujitor în limba română. Voi spune doar că se datorează lui Gheorghe Pârja, poetul care trăieşte întru poezie şi pentru a ţese în modestie şi stăruitor pînza nevăzută a permanenţei spirituale româneşti. Continuitatea are un secret de păstrat, el se cheamă a transmite. Revista aceasta e o piatră în zidul spiritualităţii româneşti, se poate pierde între atîtea alte pietre, dar fără ea, zidul nici n-ar mai fi.
Într-un ceas bun, Meştere, ţie şi calfelor, ucenicilor din preajmă, sănătate! (Eugen Uricaru)
