Suntem de acord, mineritul a fost motorul economic al Maramureșului atât în anii comunismului, cât și înainte. Pe de altă parte, situația iazurilor din jurul Băii Mari ne arată ce moștenire grea am primit, ne demonstrează cum pierdem ani din viață din cauza foamei de aur și metale de odinioară. Am decis să ocolim exemplul mult prea uzat al Băii Mari și să luăm o comunitate micuță, Băiuțul. Cum ar fi arătat zona fără minerit? Revenim și subliniem: da, a adus bunăstare la un moment dat.
Felia de istorie, prima dată
„De-a lungul istoriei sale, satul Băiuț a fost cunoscut drept Lápos-Bánya (1630), Bajutze (1850) și Oláh Lápos-Bánya sau Băiuța (1854). Toate denumirile fac referire la mina Băiuț, un reper important în zonă. Așezarea era cunoscută și sub numele de Erzsebetbanya, deoarece a fost locația multor proprietăți ale Elisabetei Silaghi, soția lui Iancu de Hunedoara și mama lui Matei Corvin. Prima atestare documentată a satului a fost în anul 1630, dar existența activităților miniere este cunoscută încă din anul 1315. Cu toate acestea, rămășițe de oase animale și urme ale activității omului din peștera de la Poiana Botizii datând din Paleoliticul superior sugerează că zona a fost populată cu mult înainte” – conform wiki.
„Mineritul a fost principala activitate economică din zonă pentru o mare parte a istoriei sale. Aurul de aici a făcut din minele Băiuț o zonă semnificativă din punct de vedere economic în Regatul Ungariei. În anii de după Revoluția din 1989, în minele din comună lucrau în jur de 1.200 de mineri din Băiuț, precum și din satele din apropiere”.
Dar ce-ar fi fost fără? Un sătuc mic, cochet, ca cele din Apuseni, „predispus turismului rural”. Poate nu avea 1990 de locuitori, dar măcar nu era penurie de bărbați, se știe că aici au rămas văduve multe după minerii topiți de bolile profesionale. Erau păstori probabil.
„Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Băiuț se ridica la 2.340 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.699 de locuitori”. Acum sunt 1990… dacă sunt.
Cum era azi fără minerit? Lipseau clădirile părăsite, nu doar cele ale minei, ci și casele lăsate de izbeliște de cei plecați la locuri de muncă mai bune, inițial la mine de cărbune în Ungaria, apoi aiurea în lume. Lipseau iazurile și haldele ce le otrăvesc viața. Lipsea apa murdară, valea etern roșie din sat. La momentul vizitei noastre, săptămâna trecută, după ploi, valea era roșie, dar localnicii se jurau că „acuma încă îi bine, îi curată, nu-i cu vasarâș de cela greu, gros”.
Râul Lăpuș era populat cu pești și plin de viață de la naștere, de sus de sub Văratec, probabil cu păstrăv, până la vale. Sălbăticiuni ar fi fost și sunt, în continuare. Era cât pe ce să se aleagă și cu zimbri, dar proiectul e undeva într-un sertar. Poate nu erau blocuri în centru. Sigur nu erau. Satele aparținătoare înfloreau în felul lor.
Dar să trecem în revistă, pe scurt, ca pentru cunoscători, atuurile turistice ale zonei. Peșteră cu oase, izvor pulsatoriu, biserică de lemn în Poiana Botizii. Codrii seculari și Tăul Negru în Strâmbu Băiuț. Tăul Tocilei și alte izvoare minerale în Băiuț, plus drumul spre Botiza peste Văratec, acum distrus în zona unor exploatări miniere și prospecțiuni. Munții Lăpușului cei foarte puțin umblați. Probabil pârtie de schi la Secu. Probabil o zonă turistică nederanjată de camioane grele pe Valea Strâmbu, probabil mai multe bocșării tradiționale. Contraargumente? Puține. Perioada de aur a industriei minerești a apus. Azi în Băiuț nu se mai vede urmă de epocă de aur și nici de aurul de odinioară, n-a rămas aici nicio fărâmă, decât probabil prin minele inundate preventiv, să nu-l caute băiuțenii. Se putea fără, deci? Fotografiile ar trebui să vorbească.
aurul a plecat, ruinele si otrava au ramas, la fel ca peste tot. nu exista industrie miniera nedistructiva si netoxica. apa, sol, padure, aer curat, ecosisteme sanatoase, astea sunt comorile regenerabile.