Sub asaltul naționalismului, se cuvine să fim corecți cu noi înșine. Vedem în jurul nostru, în orașele din Maramureș, pe șantiere și în marketuri fel de fel de „străini” și doar o scânteie trebuie ca să se nască din senin sentimentul „Ce caută ăștia la mine-n țară?” Cam ce căutăm noi în alte țări, și vă amintim exemplul optzecist al sârbilor, când ei plecau la munci în Germania și români mergeau la ei să le facă agricultura. Și se petrecea în vremuri grele, nu ca acum când poți sui în mașină să te oprești în Paris.
Dar să vedem… Maramureșul nostru neaoș și drag a fost întotdeauna o oază de românism? Pe de altă parte, noi am primit minorități, cu sau fără tragere de inimă, dar oare am livrat și noi prin lume „minorități”?
Am avut și avem minorități. Nu aceleași
Ar trebui să începem cu o felie de istorie. Pagina Sighetului de Wikipedia amintește în treacăt de câte un recensământ vechi, foarte-foarte interesant. Cităm. „Conform recensământului austro-ungar din 1910, orașul avea 21.370 de locuitori, dintre care 9.561 (44,74%) maghiari, 7.981 (37,35%) evrei, 2.001 (9,36%) români, 1.257 (5,88%) germani, 532 (2,49%) ucraineni ș.a. Conform recensământului românesc din 1930, orașul avea 27.270 de locuitori, dintre care 10.526 (38,6%) evrei, 9.658 (35,4%) români, 5.424 (19,9%) maghiari, 1.221 (4,5%) ucraineni ș.a.”
La timpul prezent, datele recensământului din 2021, comparat înapoi până în 1930, arată cifre interesante. De exemplu, numărul romilor a crescut de la 2233 în 1930 la 11.881 în 2021, dar știm că cifra nu e reală, având exemplul Ardusatului unde nici unul nu e declarat rom, ci român. Germanii în schimb au cunoscut o scădere drastică, de la 3655 în 1930 la 548 în 2021, pe de o parte deportați după războiul mondial, apoi plecați – a se citi vânduți de Statul comunist – spre Republica Federală Germană în anii 80. Și mai avem azi și 17 ruși lipoveni, 15 sârbi, 14 slovaci, 10 polonezi, 47 de armeni. O scădere drastică dată de tumultul istoriei e dat de numărul evreilor, de la 41.289 în 1930 la doar 52, azi. Nu avem cifrele migrației de Sri Lanka, Bangladesh, Nepal, Tibet, dar data viitoare vom avea cifre surprinzătoare. Foarte interesantă e și așezarea minorităților naționale din Maramureș. Maghiarii sunt, evident fără a calcula orașele unde motivul e economic, dat de joburi, la Câmpulung la Tisa- sat de oaspeți regali, la Coștiui la minele de sare, la fel la Ocna Șugatag din același motiv, în Baia Borșa tot pentru minerit, la Coltău, la Seini, la Mânăul Ulmeniului. La Berchez. La Dămăcușeni. 
Strategic, lângă cetăți, castele, orașe, mine. Ucrainenii s-au ascuns pe graniță: Remeți pe Tisa, Bocicoiu Mare, Rona de Sus, Ruscova, Repedea, Poienile de sub Munte, Bistra. Cu ocupațiile lor vechi, lemnul, animalele, cu altele noi. Azi, foarte mulți plecați în lumea largă, din cauza vitregiei locului ales inițial. Germanii… aproape nu-s. Câțiva în Baia Mare, la fel în cartierul Țipțerai al orașului Vișeu, unde li se datorează dezvoltarea exploatării forestiere pe Vaser, au fost forestieri, meseriași și oarecum și grăniceri ai Imperiului. Așa cum mai la sud de țară au fost Harapii, africani aduși de Imperiul Otoman în secolul 19, agricultori și grăniceri. Mai există un singur sat de-al lor, Măgura, evident fără Harapi. Cu evreii e mai complicat. Au venit dinspre Israel în Galicia spaniolă, apoi în republicile italiene, au găsit un nesperat leagăn și sprijin în Galiția poloneză. De acolo, fugăriți ca din locurile sus amintite, au ajuns în nordul României, în Maramureș, în Bucovina. Deportarea spre lagăre i-a împuținat către dispariție, abia acum se fac pași pentru a se închega un centru evreiesc la Sighetu Marmației.
Noi am dat Lumii minorități?
Evident că am dat. În istorie, ai noștri Dragoș Vodă și Bogdan Vodă au fost cei care, plecând nu doar cu ostași, ci și cu familii, au întemeiat Moldova, nu? O spune istoria, nu doar legenda. La fel, urmașii lui Dragoș, trăgându-se spre Sătmar, au dus cu ei familii întregi. Apoi, am avut păstori ce s-au dus și…n-au mai revenit. O tristă comunitate de care nu prea vrea România să vorbească e probabil plecată din Maramureș în Ucraina. Sunt 5-6000 de volohi sau rumâni cum își zic ei, în 11 sate dintre care Poroșcovo, Dolha, Mîrcea, trăiesc în sărăcie uitați de noi. Li se spune de altfel nu foarte măgulitor „țigani albi”. Wikipedia însă știe de ei: „Volohii sunt asemănători romilor din Transcarpatia în ceea ce privește modul lor de viață-locuiesc mai ales în colibe, într-o tabără, aproape că nu cultivă pământul de acasă, rareori primesc studii medii complete, obișnuiesc să se căsătorească ca minori, aproape întotdeauna în cadrul grupului lor etnic (dar uneori cu romi), de obicei fără a înregistra. În Poroșcovo, ei taie lemn pentru vânzare, în alte locuri sunt implicați în comerț și muncă sezonieră a migranților în alte regiuni. Dar cea mai faimoasă ocupație a romilor – producția de linguri de lemn, precum și alte ustensile de uz casnic și suveniruri din lemn. 
Ca urmare: cel mai răspândit nume de familie printre volohi – Kanaloș („lingurar” în maghiară). Șeful comunității locale volohe are titlul de birov („judecător” în maghiară).” Revenim și subliniem: 5-6000 de români uitați. O altă minoritate ce a migrat e cea ucraineană. Obișnuiau să plece la munci prin Banat, Bihor, Sătmar, în anii 70-80 ai secolului 20, reveneau cu „bucate” ca moroșenii noștri de pe Iza. Doar că o seamă de ucraineni au tot rămas, înființând comunități ucrainene în Zorile-Caraș-Severin, în Copăcele, Cornuței sau Știuca din Timiș, în ultimul sat amintit sunt 90% și au primar! Am înțeles că sunt și-n Bihor comunități de ucraineni de-ai noștri. O frumoasă poveste am auzit însă în Țara Codrului, peste ani, la Oarța, de unde cică la început de secol 22, în anii 1900, ar fi emigrat o mulțime de codreni spre Statele Unite ale Americii. Din cauza foametei. Până aici nu e legendă, chiar s-au dus, nu numai din Codru. Doar că cică de acolo ar fi fost codreni de-ai noștri ce au pierit odată cu scufundarea celebrului Titanic, în 15 aprilie 1912. Nu sunt dovezi, e doar o poveste frumoasă.
Cu un drum, deschidem cu firească sinceritate lista românilor care azi creează comunități de minorități, prin lume. Avem borșeni în Torino, dar și maramureșeni de toate felurile în Lazio, Bologna, Verona, Padova, Brescia, Lazio. Așa cum avem maramureșeni în Spania, în Madrid, Valencia, Zaragoza, Castellon del Plana, Alicante și Malaga. La fel în Coslada, Torrejon de Ardos, Alcala de Henares, San Fernando, Santa Eugenia și El Pozo. Un primar din zona ucraineană de nord ne spunea c-a fost într-un sat spaniol, la malul mării, unde se vorbea doar română și ucraineană… Avem și-n Franța, cu observația că cifre oficiale dau, în afara românilor ce locuiesc și lucrează în Franța, o cifră incredibilă de 15-20.000 de romi români și bulgari ce trăiesc în suburbia de orașe și pe străzi, cerșind sau furând. Avem români în Marea Britanie, la Londra, Birmingham, Manchester, Bristol, cum avem și-n Scoția, la Glasgow, Edinburgh și Aberdeen. La fel în Germania, și lista poate continua. 
Singura întrebare la care nu vrem să dăm răspunsul ci-l așteptăm de la Dvs este DE CE s-au dus? Oamenii nu lasă casă/ masă/ copii/ pământ așa, de dragul aventurii. Au avut motive. Ba de fapt n-ar trebui să răspundeți Dvs, cititorii, ci politicienii și factorii de decizie, de… o sută de ani încoace, care le-au făcut viața amară celor ce au plecat în pribegie. Iar celor ce continuă să se uite câș la imigranți, poate ar trebui să-i întrebăm și pe ei, asiaticii de aici, ca pe ai noștri plecați: E posibil să iubești o țară care nu te iubește pe tine?
