Vremea a trecut, și încă mai trece, și un vecin îmi pune o întrebare care m-a derutat: la ce ne folosesc amintirile? O, ce întrebare încurcată, că un om fără amintiri nu există. Este ca un popor fără istorie. Și, totuși, în viteza lumii se mai strecoară și asemenea îndoieli printre oameni. Ca să nu lungesc vorba, vă spun că sunt fermecat de amintiri întrucât le socotesc pietre ziditoare în viața omului. De la Ion Creangă, la Dostoievski.
Cum astăzi este o zi predispusă pentru aduceri aminte, voi face câteva popasuri în propria mea devenire. Mă întorc prin vreme, într-o vară pe când eram la stâna de oi a satului, pe pășunea de la Izvoare. În vacanțe, părinții mă trimiteau să ajut rânduiala stânii. Eram pe fața Prislopului. Aici veneau oameni din sat, care aveau oi în turmă, să-și facă brânza și urda. Era legea satului. Așa ne-am trezit la colibă cu Moș Iana, să-și împlinească rostul din carâmb. Era un bărbat arătos, încins cu cureaua lată și cu o vorbă de alint. Seara, lângă foc, cu picioarele întinse spre năclad, povesteam. La un moment dat Moș Iana mă întreabă: „Măi prunc, ce-ți aduci tu aminte de când erai mic?” Că nici la ceasul întrebării nu eram mare.
Am răspuns ceva în doi peri, cu emoția serii, despre întâmplări cu miei, cu întâlnirea cu lupul de la Cornul Tisei, despre pajiștea cu brânduși de la Pietrele Corbului. Mă ascultă Moș Iana și îmi spune cu vorbe înțelepte: „Dragul meu, îmi place ce îmi spui, dar nu uita că înainte de toate sunt mama și tata, frații și surorile, neamurile din care te tragi”. M-am rușinat, dar de atunci nu uit spusa lui Moș Iana. De la el am învățat să prețuiesc faptele importante din amintiri. Un alt personaj din amintiri este trenul forestier. A venit în sat în anul venirii mele pe lume, a traversat fără milă gospodăria natală și peste două decenii a transportat lemnul din pădurile Maramureșului, din parchetele forestiere de la Runc, Ștedea, Crivin, ori Podul Cireșului, spre Sighet.
De acolo, buștenii erau transbordați pe ecartament mare, cale ferată lată, și duși la un combinat de prelucrare a lemnului de dincolo de Tisa. În fosta Uniune Sovietică. Apoi, prin 1964, a venit momentul de gândire românească, când s-a rupt o ață cu Răsăritul, și a luat ființă un Combinat de prelucrare a lemnului la Sighetul Marmației. Așa, pe calea ferată, care a tăiat grădina noastră, a circulat și drezina care ducea muncitorii la combinat și elevii la liceele din Oraș. Printre care m-am numărat și eu. Calea ferată lega Sighetul de Podul Cireșului. Duminica și în sărbători, sighetenii urcau la relaxare la cabanele din zonă.
Cum trenul trecea prin fața casei noastre, număram vagoanele cu bușteni. Erau cam 20 pe zi. O, lemnul nostru cum s-a dus, când în jos și când în sus! Pruncii au mai născocit o bucurie. Când se apropia trenul, puneau pe șine cuie mai mici să le lățească roțile trenului. Când s-a făcut drumul, și au început să fie folosite camioanele la transport lemne, trenul a început să-și piardă din prestigiu. Acum a rămas doar urma lui, pe care merg oamenii și tractoarele la câmp. A rămas în amintirea trenului o strofă dedicată de mine acestui personaj fabulos: „Frumos e Doamne, ceasul când te hrănește mintea/ Ochii te mai rabdă să te uiți la cer/ Și liniștea se-ntoarce să-ți odihnească drumul/ Să-ți vezi pruncia dusă cu-n tren forestier”.
Cu fiecare an care trecea, cetatea amintirilor se consolida cu pietre nemuritoare pentru memoria mea. Cum trece vremea, Dumnezeu ne luminează sufletele cu mărinimia Sa. Că nimic nu este întâmplător, fiecare lucru care ni se întâmplă vine din logica nevăzută, nebănuită a lumii în care trăim. De aceea amintirile nu au siropul evocat de unii, ci au dimensiunea profundă a existenței unui om, a unei țări, ori a unei lumi. Nu cred că există om fără amintiri! Poveștile lumii sunt clădite pe aduceri aminte. Așa mi s-au adunat și mie întâmplări nenumărate. Mai mari și mai mărunte. Când tace, omul decantează fapte întâmplate. Unele ne bucură, altele dorim a fi uitate. Dar toate fac parte din edificiul omului.
Nu am uitat anii de școală din sat, de dascălul nostru Vasile Fodoruț, anii de liceu și cei de facultate. Nu-mi uit colegii, cei duși și cei rămași, prieteniile întemeiate în adolescență. Prietenii adevărați mi-au consolidat viața. Nu uit întemeierea familiei, venirea pe lume a Ioanei. Apoi a lui Marco George, care de ziua mea mi-a trimis o vedere din America. Cu scris românesc. Port respectul amintirii pentru scriitorii întâlniți, care mi-au lustruit sensibilitatea. Stând pe dunga de pământ a neamului meu din Desești, pe lada de zestre a familiei, poetul Nichita Stănescu îmi spune: „A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger. Iar nașterea este un strigăt.”
Așa mi-am adus aminte de o întâmplare, povestită de mama. Cică în ziua nașterii mele, pentru a marca momentul, tata a luat un creion chimic și a scris pe lada de zestre a familiei: „Astăzi, 27 aprilie 1950, s-a născut fiul nostru Gheorghe” Adică eu. Scrisul părintesc se vede și acum. Și Nichita, ca Moș Iana, era preocupat de amintiri. Adică de memorie. Credea în măreția unor oameni care au o biografie bogată. Au ce povesti lumii, pot fi modele de urmat și mai ales sunt ascultați. Când faptele se adunau și în viața mea, pe calea ferată trecea un tren forestier, care, prin vreme, mi-a încărcat și pruncia mea. Noroc că mi-a lăsat iubirea și respectul pentru memorie.
Și nu uit lecția lui Moș Iana, din coliba de la stână.
