Am trăit de mică într-un mediu în care am întâlnit copii şi adulţi cu nevoi speciale. Mama mea a fost logoped, psihomotrician, vreme de 35 de ani, la Şcoala Specială nr. 10 din Carei. De 1 Iunie şi ziua mea de naştere, mă ducea la Casa Copilului din acelaşi oraş atât pentru a mă sensibiliza, cât şi pentru a mă învăţa să preţuiesc ceea ce am. Tata, profesor de biologie, se implica frecvent în activităţile celor de la Asociaţia Sindrom Down din Carei, în spectacole caritabile şi campanii de colectare de fonduri. În studenţie am fost eu însămi voluntar, la Cluj-Napoca, al ONG-ului Pro Vobis care, alături de programele de prevenţie HIV şi SIDA, Copiii străzii sau Alcoolicii anonimi, avea unul de asistenţă socială şi de ajutorare a persoanelor vârstnice, al cărei coordonator era pe atunci verişoara mea Rodica Bărcan.
Ca dirigintă a unei clase preponderent masculine (24 băieţi şi 2 fete), XI C, informatică intensiv, de la Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu” din Baia Mare, vineri, 7 octombrie a.c., de Ziua Internaţională a Zâmbetului, am vrut să ţinem ora de dirigenţie într-un alt loc decât la şcoală, şi anume la Centrul de Recuperare Esperando din Centrul Vechi. Asociaţia Esperando, înfiinţată în urmă cu 15 ani, este o organizaţie ne-guvernamentală, non-profit, creată de către părinţii unor copii cu nevoi speciale, cu dizabilităţi, din dorinţa de a le însenina viaţa. Cei care frecventează centrul beneficiază de un program remedial de recuperare individualizat, adaptat necesităţilor fiecăruia. Fie că e vorba de kinetoterapie, activităţi de socializare, consiliere psihologică, toţi au parte de un personal calificat, care dă dovadă de profesionalism, empatie şi comprehensiune.
Când i-am anunţat, în urmă cu câteva zile, locul în care urma să ne deplasăm, reacţiile lor au fost mefiente sau foarte directe: „E traumatizant, doamnă dirigintă!”, mi-a spus Bogdan Boer, unul dintre elevi. Mă aşteptam şi eu la imagini mult mai dure, cam ca în Trezirea cu Robert de Niro. Ne-a întâmpinat doamna Elena Puşcaş, asistent social, care a reuşit să ne antreneze într-un dialog despre asistaţi, despre pasiunile lor, activităţile în care sunt implicaţii, proiecte, vise, speranţe. A fost o lecţie de viaţă, în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că abia acum ne-am descoperit reciproc. Radu Tătar a spart gheaţa cu un solo de chitară. Am aflat că e coleg cu Bogdan Petrule, client cu state vechi la centru, care lucrează acum la serviciul de arhivare de documente. Cântă la pianină şi are acelaşi profesor cu Radu, la Palatul Copiilor. O surpriză neaşteptată a fost doamna Mariana Omota (în cărucior), autoare a 6 cărţi de literatură pentru copii şi de poezie, scrise la centru şi tipărite cu sprijinul acestuia. Adoră cursul de gătit de vineri. I-am promis că, la o întâlnire viitoare, voi veni însoţită de membrii ai Cenaclului Scriitorilor din Baia Mare şi că-i voi prezenta cărţile. Lucaciştii mei, Bogdan Boer şi Eric Şolobot, au ridicat mingea la fileu şi-au vorbit cu real entuziasm despre un proiect în care sunt implicaţi (avându-i coordonatori pe profesorii Adela Filip şi Lucian Stoian), un robot de 55 de cm care trebuie să „trăiască 6 minute”, iar timp de 30 de secunde să se mişte, ghidat de la distanţă. Reuşita le-ar oferi posibilitatea obţinerii unor burse de studii parţiale la universităţi din Statele Unite. Cristina Lucian, fost asistent medical, a reuşit, de când frecventează centrul, să renunţe la scaunul cu rotile şi să se deplaseze singură. Visează să se recupereze total şi să poată reveni la profesia sa. Este autoarea unei cărţi de bucate şi i-am promis o întrevedere cu o doamnă care are cărţi de bucătărie tradiţională maramureşeană.
Confesiunile celor două tabere au fost condimentate cu muzică de chitară, cu vocile lui Ionuţ Grigorescu şi Radu Tătar. Am cântat cu toţii, în final, Andrii Popa, stabilind încă o apropiere, prin cântec. Atmosfera, încărcată emoţional, era în acelaşi timp foarte degajată. O şcoală nedidactică. O şcoală a vieţii, dură, o lecţie despre supravieţuire şi despre puterea de a-ţi urma idealurile. Am înţeles că pentru ei Centrul e adevăratul „home”.
Am decis că vom reveni… Cu scriitorii şi cu o parte din elevii mei, care le vor mai dezlega din tainele informaticii, tabletelor şi jocurilor, prin ponturi de calculatorişti. Iată şi câteva dintre părerile lor.
Vlad Vele: În opinia mea, vizita la centrul Esperando a fost interesantă şi educativă. O oră în care am învăţat că te poţi descurca chiar dacă viaţa îţi pune obstacole în cale, în care ne-am dat seama că lucrurile obişnuite, ca mersul pe jos sau dansul, sunt de o însemnătate mai mare pentru alţi oameni, oameni la fel de frumoşi şi plini de viaţă ca toţi ceilalţi şi cu care ai despre ce să vorbeşti fără să faci vreo diferenţă între o persoană cu dizabilităţi şi una fără.
Răzvan Sabou: M-am simţit bine alături de grupul de la centru. Înainte să ajung acolo, aveam tot felul de scenarii în cap. Când am ajuns să îi cunosc şi am aflat de realizările lor în viaţă, care mie înainte mi se păreau banale, m-au făcut să înţeleg că trebuie să preţuim viaţa mai mult. Lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că acea doamnă în vârstă a reuşit să scrie 7 cărţi, un lucru care este greu de realizat chiar şi pentru un om fără probleme de sănătate. A fost o lecţie de viaţă pentru mine.
Tătar Radu: Mi-a plăcut că toţi au fost deschişi şi ne-au povestit ce au făcut şi mai ales că cel puţin eu am reuşit să îi înveselesc şi să destind atmosfera. Chiar m-a bucurat faptul că au putut face nişte activităţi care îi aduc în rândul oamenilor normali şi nu mă aşteptam ca o femeie în scaun cu rotile să înoate sau să danseze vals.
Sebastian Andreka: În opinia mea, centrul are o mare importanţã pentru a ajuta oamenii cu probleme să revină la modul lor normal de viaţă. M-am bucurat să întâlnesc oameni atât de încrezãtori în forţele proprii.”
Prof. dr. Daniela SITAR-TĂUT
