Suntem în Anul Brâncuși, instituit oficial prin lege de către Parlamentul României, când s-au împlinit 150 de ani de la nașterea marelui sculptor. Maramureșul a marcat evenimentul prin lansări de cărți și simpozioane. Prietenul și filosoful Grigore Georgiu mi-a trimis un text despre un episod mai puțin cunoscut din viața lui Brâncuși. Din devenirea unei opere celebre. Textul de față se sprijină pe documentarea trimisă de prietenul meu. Vă spun povestea. Cel mai frumos monument al României nu a răsărit din pământ, datorită unei revelații spontane a lui Constantin Brâncuși, ci a fost comandat, finanțat și supervizat obsesiv de o doamnă pe care manualele o ignoră. În timp ce sute de mii de turiști privesc hipnotizați spre cer la Coloana Infinitului, nimeni nu rostește numele minții logistice care a făcut posibil acest miracol al sculpturii universale.
Arethia Tătărăscu nu a fost doar soția influentă a unui prim-ministru interbelic, ci adevăratul manager de proiect al capodoperei de la Târgu-Jiu. În spatele geniului artistic s-a ascuns o forță pe care istoriografia oficială a șters-o metodic din memoria colectivă. Doar biografii mai amintesc această întâmplare cu profunde semnificații. În anul 1936, România era marcată de negurile prevestitoare ale războiului, iar recunoștința pentru eroii primului război se stingea. Ca președintă a Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, Arethia a decis că eroii români merită mai mult decât un simplu obelisc provincial. Inițial, doamna s-a îndreptat spre Milița Pătrașcu, ucenica lui Brâncuși. Aceasta a insistat ca autorul care să realizeze opera să fie Maestrul ei.
Așa, Arethia a avut curajul să îl contacteze direct pe Brâncuși, artistul consacrat și capricios, cerându-i un monument unic. Scrisorile au fost trimise la Paris, negocierile au fost dure, dar ea a avut diplomația să-i capteze interesul pentru pământul natal. L-a adus personal în țară. A umblat pe teren alături de el, stabilind reperele capodoperei. Atunci, Brâncuși a rostit: „Nu vă pot spune cât de fericit voi fi să realizez ceva acasă!” Dar adevărata luptă nu a fost cu dalta, ci cu birocrația sufocantă, exproprierile masive și strângerea fondurilor unui șantier impresionant. Arethia a transformat Liga Femeilor într-o mașinărie de strâns fonduri, obținând bani de la stat și din donații private, garantând cu propriul nume credibilitatea proiectului.
Când Brâncuși a cerut crearea unei axe drepte care să traverseze întregul oraș, demolând case, autoritățile s-au panicat. Ea a intervenit tăios. A rezolvat exproprierile, a despăgubit familiile mutate și a mutat și o biserică pentru a asigura aliniamentul dorit de sculptor. Era un dirijor tăcut, care muta munții din loc pentru ca geniul să lucreze nestingherit. Fiecare detaliu, de la Poarta Sărutului la Masa Tăcerii, a trecut prin aprobarea ei logistică. A comandat blocurile de travertin, a asigurat transportul pe calea ferată și a asigurat cazarea meșterilor. A refuzat orice compromis de calitate, chiar și atunci când bugetele erau în suferință. Documentele de arhivă stau mărturie că ea semna cecurile, aproba devizele și calma accesele de furie ale artistului, care amenința cu abandonul.
O femeie ținea pe umerii ei greutatea unei capodopere universale, navigând cu abilitate diplomatică între orgoliul unui mare artist și limitele stricte ale administrației locale. Dar istoria este scrisă cu cerneala ingratitudinii, iar regimul instalat după război nu i-a iertat Doamnei originile burgheze. Când comuniștii au preluat puterea, soțul ei a fost aruncat în închisoarea de la Sighet, iar femeia care dăruise națiunii Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu a fost evacuată cu forța din propria casă. Numele ei a devenit cuvânt interzis și a fost tăiat din albumele de artă și monografii. Un asasinat cultural executat cu precizie rece.
Umilința la care a fost supusă în anii 1950 a depășit orice limită a absurdului. Fosta președintă a Ligii Femeilor Gorjene a ajuns să trăiască într-o sărăcie lucie. Între timp, autoritățile intenționau să tragă Coloana Infinitului la pământ cu tractoarele, considerând-o artă decadentă. Arethia asista neputincioasă la riscul distrugerii muncii sale. Supraviețuirea monumentului s-a datorat unor ingineri care înțelegeau simbolul monumentului. Măsura nedreptății istorice este finalul ei complet anonim. S-a stins din viață în anul 1968, în timp ce autoritățile regimului începeau să-l recupereze politic pe Brâncuși, ca erou național. Statul a tipărit monografii luxoase, din care numele Arethiei a fost omis. S-a dat nemurirea pentru un artist și o femeie vizionară a fost condamnată la uitare.
De aceea ideea ta, prietene Grigore, mi-a fost de folos să mai scutur praful de pe adevărul vremii. Acum în Anul Brâncuși!
