Întâlnesc, adeseori, conaționali extrem de zeloși, cu o poftă neîntrecută de autoflagelare. În ultima vreme aceste păcate parcă au sporit. Cu o poftă ciudată, spun în văzul lumii, că: așa suntem noi, așa merităm, asta-i soarta noastră! Așa suntem noi, românii! Multe adjective categorice care mă întristează. Și alte păreri, care duc la ignorarea unor trăsături încurajatoare ale acestui neam, oricum, conturate prin vreme. Oare, mai avem și părți bune? Precum alte popoare, care, și ele, au scăderi. Fiecare popor are însușiri pozitive, ce-l recomandă în lume. Și mai cred că vremea triumfalismului a trecut. Că eu am prins și emulația protocronistă, fără dovezi istorice. M-am întâlnit cu reprezentanți ai curentului și în Maramureș. Mă întristez, în sinea mea, de ce semeni, lângă care trăiesc, se avântă să-și taie aripile, să arunce peste ochiul de lumină perdeaua de ceață! Și mai constat un fapt, care mi se pare ciudat: dacă noi pe noi ne facem proști, parcă alții jubilează.
Că și prostia face rating. Mai aseară, un comentator a oftat a lehamite: vai și amar de poporul ăsta! Adică cum? Fără să ne aducă dovezi. Dar când alții ne fac, cum nu suntem, se trezește în noi revolta și ne burzuluim. Am observat că putem cădea în capcana sudalmelor vecine. Și alții spun despre noi că nu suntem în rând cu lumea. Care lume? Din propria mea călătorie prin viață, vă spun că este foarte greu să-i convingi pe cei cu vederi sceptice asupra propriului popor. Nu ai argumente suficiente să-i lămurești, cu modestele tale pilde. Da, de multe ori, destinul ne-a fost potrivnic. Am avut și răscruciri triste în istorie. Uneori am fost învinși. Dar tot de atâtea ori ne-am ridicat ca neam. Că nu am mai fi, așa cum suntem, în ziua de astăzi. Conștienți că avem români în jurul granițelor țării. Nu mă conving noile teorii, uneori agresive, că vremea statelor naționale a trecut, că nu vom mai avea proprietate, nici domiciliu în actul de identitate.
Pe acest fond, evident, se nasc noi păreri. Se invocă schimbarea, noile generații își doresc altă lume. O lume fără rânduieli istorice, fără tradiție românească. Celor care au construit până acum lumea de astăzi nu li se mai poartă respect. Instituția recunoștinței pentru seniorii acestui popor s-a subțiat mult. Realitatea ne aduce pilde dureroase, controversate. Vedem recentul caz Pașca de Bihor. Unii vor o țară fără bătrâni. Se invocă nebuloasa corectitudine politică, care este un Pat al lui Procust, pentru susținătorii acestei noi religii contemporane, care acuză, denunță și vede dușmani în jur. Cum spunea un tânăr politolog: spiritul critic a devenit o crimă, iar exercițiul îndoielii un atentat la binele comun. Pentru a-mi limpezi aceste afirmații ciudate, m-am rezemat de cărțile unor autori de notorietate. În care eu cred. Așa recitesc, din când în când, o admirabilă carte, de răscruce pentru noi, apărută în anul 1906.
Este vorba despre volumul „Din psihologia poporului român”, de D. Drăghicescu. În ultimii ani a cunoscut mai multe reeditări. Autorul este primul nostru titrat la Paris, în sociologie, cu o teză de doctorat condusă de filosoful Emile Durkheim. Puțini mai știu că D. Drăghicescu fost o personalitate a lumii politice românești, care a activat în Europa Occidentală, pentru a face cunoscute aspirațiile și drepturile poporului român, de unitate națională. În acest demers a fost sprijinit de fostul său profesor, filosoful Henri Bergson. Prieten cu Nicolae Titulescu, s-a numărat printre reprezentanții României la Liga Națiunilor. A fost un profund gânditor și un prolific sociolog. Românul Drăghicescu a introdus determinismul social în gândirea sociologică europeană. Relevând, în mod științific, cum „chipul de a fi al societății determină chipul de a fi al sufletului.”
Și-a fundamentat considerațiile sale pe operele lui Xenopol, Onciul, Ovid Densușianu. Istoria poporului român ilustrează că vitregiile cu care s-a confruntat i-au îngreunat evoluția sa firească în plan economic, social, politic-statal și cultural. Și-au pus, uneori amprenta negativă asupra psihologiei și comportamentul poporului român. Dar nu l-au scos din istorie. Nu i-au alterat filonul său etnic fundamental daco-roman și nu l-au împiedicat să se afirme în această parte a Europei. Ne-a pus în rând cu lumea. Deși ne desparte mai bine de un veac de la apariția acestei minunate cărți, ea este extrem de actuală. Ne încurajează cu argumente, cu pilde istorice, cu fapte, care ne-au dat câștig de cauză. Apoi, mințile luminate care au îndrumat poporul sunt lecții de învățat.
Iată ce constată autorul: „Vioiciunea minții, puterea de pătrundere și ușurința concepțiunii, ca și bogăția închipuirii sunt însușiri distinctive la români.” Firesc, multe din realitățile la care se referă au suferit schimbări. Dar la sufletul poporului său, autorul se pricepe. Este o descriere profundă a aspectelor pozitive, dar și negative, cu motivații lăuntrice, care-l determină pe român să fie așa cum este. Celor care văd numai răul în acest popor, le recomand măiastra carte. Avem virtuți care merită luate în seamă. Că omenia românească nu-i slugarnică, ci este o demnitate națională. Ca o statuie de Brâncuși. Am ajuns, însă, să apelez și la părerile unor străini despre poporul nostru. Mi-a căzut sub ochi impresia francezului Vaillant, care face un laudatio ospitalității românești: „O români! Îmi spun asta în sinea mea, voi sunteți maeștri ai Europei în ceea ce privește ospitalitatea. Această virtute care la noi a cedat egoismului, și nu mai este exercitată decât întâmplător și cu ostentație de către națiune, voi, românii, o aveți pe deplin.”
Vorba versului lui Nichita: „Nu mă rușinez de poporul meu”. Că Doamne, câți oameni de seamă avem, care ne-au marcat istoria! Să-i cunoaștem, că așa vom fi în rând cu lumea!
