Acesta este profesorul, drag nouă tuturor, Mircea Maliţa. L-am sărbătorit de curând la Academia Română, pentru cele nouă decenii de viaţă. Aula prestigioasei instituţii era arhiplină, adunând oameni de vârste diferite, cu activitate în domenii diferite, dar chemaţi aproape de aceeaşi dorinţă: să-i spună „La mulţi ani!” unui concetăţean care de ani şi ani ne uluieşte prin ştiinţa sa de carte, prin activitatea sa, prin zicerile sale încorporate în rafturi de bibliotecă memorabile. Şi de-ar fi fost această adunare omagială convocată pe un stadion de proporţii, sunt tentat să cred că disputa „pentru un bilet în plus” ar fi fost la fel de agitată. Şi asta deoarece profesorul Maliţa reprezintă un simbol naţional, care merită privit de aproape.
Prin dialog direct ne-a fost la puţini dat să-l cunoaştem. Ne-am întâlnit cu Domnia sa prin lecturi. Fiecare pe lungimea de undă care i se potriveşte. Ca dascăl în ale matematicii, a fost şi este conspectat de învăţăceii care nu se mulţumesc a şti doar Teorema lui Pitagora şi extragerea rădăcinii pătrate. Ca intelectual rasat, iradiant de idei precumpănitoare în înţelegerea civilizaţiilor de ieri, de azi şi dintotdeauna, este urmărit prin ce spune, de multe decenii încoace, de generaţii întregi de români, absorbiţi până la uitare de sine de spectacolul extraordinar pe care Mircea Maliţa îl oferă generos şi benefic în apariţiile sale publice – la Radio, la Televiziune, în Mass media, în cărţile sale, adevărat „aur cenuşiu” pentru mintea noastră de aspiranţi la gradele binecuvântate ale europenizării.
Ce îi poţi spune unui sărbătorit, unui sărbătorit de asemenea calibru, la ceas aniversar? Să-l feliciţi, fireşte, pentru vârsta atinsă, şi ea un semn ceresc privitor la cumpătare în toate, la ştiinţa de a te feri de tentaţii facile, preferând reversul-strădania fără de pauză, efortul creator, aspiraţia asimptotică spre maximum maximorum. Profesorul Mircea Maliţa a fost cucerit de această idee – să nu treacă peste nimic din ceea ce îi iese în cale fără a se alege, în planul cunoştinţelor, al catalizării imaginaţiei, cu un ce profit. În fapt „profitorii” suntem noi, cei ce ne-am rostuit timp îndelungat, din timpul nostru, cunoaşterii şi înţelegerii ziselor sale. Lecturile paginilor semnate de prof. Mircea Maliţa ne-au deschis mintea spre altceva decât eram obişnuiţi s-o facem. Ăsta şi este meritul cel mare al paginilor semnate de M. Maliţa: ne-a modificat propriul sistem de referinţă, ne-a obligat să părăsim modul obişnuit de a gândi pentru a adopta un altul, modern, incitant, reformator. Nu voi ezita să afirm că apropierea de Mircea Maliţa m-a convins şi obligat să mă despart de o atitudine cramponată în trecut pentru a încerca să abordez o mişcare rulantă pe tăpşanul viitorului. E o schimbare de paradigmă.
Am ascultat acolo, sub cupola Academiei Române, vorbe frumoase, de aleasă simţire, căutate pentru a defini personalitatea sărbătoritului în numeroasele ipostaze în care societatea l-a solicitat. Vorbeam despre componenta matematică a activităţii sale.Voi evoca, legat de aceasta, mărturisirea făcută cândva tot în această Aulă, de academicianul Al. Surdu. Îl comemoram atunci pe filozoful Constantin Noica. Distinsul logician îşi amintea pentru noi cum l-a invitat cândva C. Noica la o expunere de la Facultatea de matematici ce urma să fie făcută de tânărul cadru didactic Mircea Maliţa. Subiectul acelei conferinţe academice: demonstraţia matematică a victoriei lui Mihai Viteazu la Călugăreni. Matematic, lucrurile erau ştiute înainte ca Paşa să-şi piardă dinţii în smârcurile de pe Neajlov… Profesorul de mai târziu nu îşi irosea timpul cu ecuaţii de duzină.
A fost elogiat condeierul Mircea Maliţa, pentru impresionanta-i carieră: scriitorul! A făcut-o, cu harul cunoscut, chiar preşedintele breslei, domnul ambasador Nicolae Manolescu, trimiţând în alocuţiunea sa la repetate întâlniri cu sărbătoritul. Am ascultat suculente trimiteri la activitatea ştiinţifică a domnului Maliţa, subliniate îndeosebi de chiar preşedintele Academiei Române.
Dar fără doar şi poate un loc de onoare în cadrul sesiunii din Aulă a fost rezervat diplomatului Mircea Maliţa. Ani în şir încadrat în Ministerul Afacerilor Externe, Domnia sa a exercitat funcţii de profesionalism autentic în calitate de diplomat, negociator, formator de promoţii uşor identificabile de viitori diplomaţi autentici. Tratatele scrise de el în materie de diplomaţie – artă? ştiinţă? – rămân de referinţă în literatura românească de specialitate.
Viaţa l-a pus pe diplomatul Mircea Maliţa în situaţii de mare complexitate. A fost nevoit să participe, cu arme şi bagaje, la capitole sensibile ale secolului în care a trăit. Cum s-a comportat şi cu ce scoruri s-au încheiat acele partide de biliard, trecute de ceva timp în casetele istoriei, putem afla din lectura cărţilor sale care tot apar în anii din urmă.
Vorbind în încheierea acelei prestigioase adunări festive, Domnul Maliţa a preferat să scoată în faţă câteva nume care i-au marcat într-un fel sau altul existenţa, fiecare în felul său. Este vorba de Sadoveanu, un ins al tăcerilor nemăsurate, de Ion Gheorghe Maurer, intelectualul de stânga impus prin suprafaţă, rigoare şi eficienţă, pe Grigore Moisil, spirit inconfundabil prin vivacitate şi originalitate.
La final, ce să mai zic? Poate ce zicea şi domnul N. Manolescu:
– Să ne vedem la o sută de ani, ilustre Magistru!
Nicolae BUD
