În ultimul an şi jumătate, s-au pensionat cîţiva colegi de la Graiul Maramureşului, rămînînd însă aproape de ziar, astfel că nivelul de calitate a informaţiei difuzate în judeţ nu a scăzut. În locul lor, au venit jurnalişti tineri, care se dovedesc talentaţi în găsirea de subiecte originale şi relatarea evenimentelor din teren. Graiul rămîne o mai mare familie, la pensionarea lui Vasile Cuceu (de sîmbătă) aşa păream, o familie, chit că în timpul zilelor de lucru (inclusiv ieri, la editarea numărului de astăzi) redacţia este mai degrabă o fabrică în flux, important fiind omul, cel care deserveşte locul de muncă din organigramă, dar şi întregul circuit cu sursele de informare, mijloacele tehnice, procesul de „fabricare” pînă la ultima semnătură „Bun de tipar”.
Ne cunoaştem atît de bine unii pe alţii, ştim ce poate fiecare, intervenim şi sărim în ajutorul vecinului, fără vorbă, dacă a rămas în urmă. Redacţia este o întreprindere în care materia primă, informaţia, este transformată în bun de larg consum pentru cititorii care primesc ediţia printată, sau pentru cei plecaţi în alte părţi ale ţării sau ale lumii, ei se mulţumesc cu ediţia on-line, difuzată pe site-ul www.graiul.ro după epuizarea tirajului din chioşcurile de ziare.
Sîntem un fel de meşteri, cei mai mulţi ai cuvintelor, pe care le amestecăm în forme şi chipuri (în redacţie se spune „periere”), pentru o mai mare putere de comunicare. Dar de ajutor ne sînt şi ceilalţi salariaţi, care ţin „forja” caldă, adică fac legătura cu exteriorul, montează articolele în pagină, pentru ca ziarul să fie atractiv şi interesant cît se poate pentru o creaţie jurnalistică. Marketingul e la loc de cinste, iar contabilii, cum este şi Vasile Cuceu, cel care se pensionează după aproape 30 de ani de conturi şi deconturi, cu bune şi cu mai puţin bune, după cum au fost vremurile, fac astfel ca fiecare leu plătit de cititori să ajungă în casierie, să nu fie pierdut, nici risipit, ci chivernisit. Lui Vasile Cuceu îi datorăm faptul că ne putem lăuda fără pretinsă modestie că sîntem ziar independent nu doar din punct de vedere editorial, ci şi financiar. Graiul nu are datorii la stat, la bugetele centrale şi locale, nimănui, tipografiei din Cluj, furnizorului de hîrtie etc. Cei mai iubiţi în firma noastră sînt contabilii, mai ales la sfîrşitul lunii, cînd plătesc salariile. Chiar dacă nu sînt mari, ci mai degrabă spre limita salariului minim pe economie, iar raportul între cel mai mare şi cel mai mic nu este 12, nici 6, ci 2, salariaţii de la Graiul înţeleg că leu cu leu se adună veniturile societăţii cu răspundere limitată şi valoarea muncii noastre comune se calculează tot ban cu ban.
Graiul oscilează între doi poli, cititorul şi salariatul, pe amîndoi trebuie să-i mulţumim şi amîndurora să le mulţumim. Primul scoate în fiecare zi un leu din portmoneu, sau 15 lei pe lună pentru un abonament. Concurăm astfel cu pîinea, cu oul, cu legătura de ceapă… Cu salariatul nostru, meşterul, faberul de la fiecare loc de muncă, cel care îşi stăpîneşte meseria cu ochii închişi, dar are şi capacitatea intelectuală să distingă între semantică şi fonetică. Pe aceşti oameni ne bazăm zi de zi, în fabrica de numere cotidiene.
Ziarul este o operă originală, de grup. Colectivul se schimbă din cînd în cînd, dar în comunitate este păstrat obiceiul locului, căci Graiul are şi o cutumă istorică, nelipsind de pe piaţă nici o zi din 22 decembrie 1989 pînă acum. Alţii erau jurnaliştii de atunci, alţii sînt cei de azi, am evoluat mereu, însă raportul a rămas constant, un ziar costă cît o jumătate de pîine.
Familia de la Graiul se modifică din nou, trecem printr-un moment ce pendulează între tristeţe şi bucurie, de combinare între vechimea în muncă şi entuziasmul de descoperitor al noilor salariaţi. Împreună, facem Graiul pentru Dumneavoastră. Dacă greşim cîte o literă, nu-i voia noastră şi degrabă ne cerem iertare, pînă cînd vom introduce programul automat de corectură!
