Într-o seară din vara mea americană, i-am cerut împrumut tânărului Marco o hartă cu statele Americii, pe care o ţinea în camera lui. Mi-am purtat privirea peste oraşele mari şi mai mici ale federaţiei. Am tresărit. Degetul arătător mi s-a oprit în dreptul localităţii Amherst din statul Massachussetts. Ştiam că acolo s-a născut poeta Emily Dickinson, cea care a fost o nonconformistă cu mult înainte de vreme. Din locul în care mă aflam, lângă stâncile din Alapocas, nu era imposibil să ajung acolo unde liniştea a tulburat lumea din jur.
Dar nu a fost să fie să ajung acasă la Emily, mă mulţumesc cu imaginaţia şi visarea: în cufărul de cărţi cu care am trecut Oceanul erau şi poeme de Emily Dikinson. Mă fascina lumea învăluită în mister în care Emily şi-a zidit singurătatea. Unde a scris mii de poeme, ale căror originalitate şi modernitate au fost descoperite după mulţi ani de la moartea ei.
A venit pe lume în 10 decembrie 1830 şi, aproape fără vedere, se stingea din viaţă pe 15 mai 1886, în aceeaşi casă din Noua Anglie, o domnişoară cunoscută doar de concetăţenii ei. Avea purtările unei femei tăcute, singuratice, petrecându-şi timpul între pereţii casei cu veranda năpădită de iederă. Nimeni nu bănuia că se stinsese unul dintre marii poeţi ai Americii. Chiar cei apropiaţi au fost surprinşi să descopere arhiva ascunsă în sertarele scrinului. Fiica avocatului Edward Dickinson, care deţinea şi funcţia de trezorier al faimosului colegiu din oraş, a trăit înconjurată de familie şi de câţiva prieteni. Niciunul nu ştia nimic despre versurile din iatacul ei.
Cea mai lungă escapadă a fost la Philadelphia şi Washington. A avut legături literare cu eseistul, criticul literar T. W. Higginson, un erou de război, venit în două rânduri la Amherst pentru a-i citi versurile, din care nu a priceput mare lucru. El a fost singurul martor al singuraticei domnişoare de la care ne-au rămas firave mărturii. S-ar părea că Emily a ales deliberat sihăstria din pricini impuse de propria conştiinţă. Era la curent cu literatura vremii, de la Hawthorne, cu ”Litera stacojie”, la Melville, cu ”Moby Dick”. Nu era străină nici de poemele lui Whitman.
Creşte într-o familie protestantă, marcată de firea aspră a tatălui. Emily ia lecţii de latină, greacă veche, canto, pian, botanică. Studiile la Seminarul pentru domnişoare sunt întrerupte de boală. Emily era o făptură în care locuiau forţa şi fragilitatea, luciditatea şi neliniştea, smerenia şi orgoliul, umilinţa şi mândria, viaţa şi moartea, iubirea şi ura, temele mari ale poeziei dintotdeauna, apreciază Aura Christi. Limbajul poemelor domnişoarei din Amherst este acum analizat în mari universităţi ale lumii. Un limbaj dens, sincopat, sporit, pe alocuri, de majuscule folosite într-un fel propriu de această călugăriţă a literelor.
A apelat la o divinitate a singurătăţii. Fiecare rând scris de mâna ei este poezie a cărei postumitate stârneşte admiraţie, controverse, dar nu lipseşte vraja care sporeşte legenda unui creator greu de imitat. Emil Cioran spunea: ”Aş da toţi poeţii pentru Emily Dickinson. Am citit câteva poeme de Emily Dickinson. Mişcat până la lacrimi.Tot ce vine de la ea are darul a mă răscoli”. Criticul american Yvor Winters a definit-o astfel: ”Cu excepţia lui Melville, ea nu este umbrită de nici un alt scriitor din această ţară. E una dintre cele mai înalte conştiinţe poetice ale lumii”.
Marea poetă americană ne-a fost dăruită limbii române de profesoara, poeta Ileana Mihai Ştefănescu, născută în Marmaţia. Care a marcat mişcarea literară maramureşeană la Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare. Apoi s-a strămutat la Breaza, unde s-a stins din viaţă în octombrie 2004. Anglistul Dan Duţescu apreciază traducerea Ilenei ca fiind fără egal şi nedepăşită. Iar academicianul Dan Grigorescu, prefaţatorul volumului ’Singurătate şi Poezie’, spunea că prin Ileana Mihai Ştefănescu am înţeles-o şi noi, românii, pe Emily Dickinson. Nu am uitat să-i înapoiez harta lui Marco.
