După 2007, data primirii României în UE, temele europene domină discursul politic intern, fiind puse în discuție regulamentele, principiile și practicile din comunitate în relație cu cele naţionale. Situația nu diferă prea mult în celelalte state membre, căci toate cele 28 de țări, de acum 27, după iminentul „divorț” de Marea Britanie în 29 martie 2019, au acceptat să lărgească drepturile individuale ale omului și drepturile comunităților, cu riscul fragilizării poziției statului în raport cu cetățeanul, ca efect al opțiunilor electorale imprevizibile ale alegătorilor. Este un semn că n-am învățat lecția democrației pe deplin!
Italia a pățit-o cel mai rău, la alegerile parlamentare din primăvară, în conducerea țării au intrat două partide din extrema stîngă și extrema dreaptă. Şi austriceii au votat pentru extremă (dreaptă). Iar Ungaria și Polonia au adoptat iliberalismul ca politică de conservare a intereselor națiunii. România are o coaliție de stînga-centru la putere și se află de doi ani în conflict cu Uniunea Europeană, timp în care Comisia Europeană și de curînd Parlamentul European ne-au pus la colț pe motive părelnice, privind statul de drept.
Societatea modernă ar trebui să dea prioritate discursului moral, adică să stabilească ce este corect și drept și ce este incorect și nedrept, pe baza normelor și reglementărilor legale. Ne-am trezit peste noapte că facem parte dintr-o uniune ce are la bază cu totul alte principii, deci legislația românească a intrat într-un proces de europenizare forțată, ceea ce face ca anumite categorii sociale și profesionale să întîrzie să le accepte.
Schimbarea este întîmpinată de români prin negare, mulți nu sînt de acord cu libertatea transformată în libertinaj și comportament imoral. În Danemarca, există un mic teritoriu numit Cristiania, în care oamenii pot face orice, practică amorul liber, fără deosebire de sex, drogurile se vînd la tarabă… Cu toate acestea, „locuitorii” se simt discriminați și cer ca toată Uniunea Europeană să adopte regulile hipiote. Libertatea fără morală are potențial exploziv – ceea ce UE nu recunoaște.
De asemenea, UE nu acceptă că noile regulamente trebuie să obțină acordul tuturor persoanelor posibil afectate. Procesul legislativ are etape de negociere cu societatea civilă, dar acordul acesteia nu este obligatoriu și se ajunge ca toţi cetățenii să respingă consecințele previzibile și efectele secundare ale legii. În procesul de legiferare, n-ar trebui să existe grabă, cu atît mai mult cu cît dreptul european are prioritate asupra celui național, ca efect al cedării parțiale a autonomiei.
Constatăm că politica Parlamentului European și a Comisiei Europene neglijează aceste rațiuni, de parcă ar fi uitat catastrofele din secolul trecut. Suprastatul continental și statele membre, începînd cu cele occidentale, încearcă (și reușesc) să impună regulamente ce favorizează imoralitatea și libertinajul, fără să consulte și fără să obțină acordul părților interesate. Putem concluziona că europenii de est au intrat în UE fără să știe în ce se bagă! Relația României cu UE nu poate deveni consensuală din cauza deosebirilor de cultură.
Uniunea are domenii exclusiv în competența sa, cum ar fi reglementarea comerțului și concurenței pe piața europeană, dar există și o competență partajată, de reglementare în agricultură, mediu, energie, securitate, justiție, sănătate publică, cercetare, dezvoltare comună, ajutor umanitar…. În aceste domenii, UE n-ar fi cazul să se implice, dacă statele membre își pot rezolva mai bine problemele. România are de doi ani un conflict pe justiție cu UE. Bucureștiul susține că nu și-a cedat autonomia legislativă, iar Bruxelles-ul invocă statutul de coordonator al politicilor juridice comunitare și ne recomandă consensul, pentru a nu fi sancţionaţi.
