George Pop de Băseşti şi împlinirea idealului naţional

0
714

Provenind dintr-o veche familie românească, atestată cu titluri nobiliare încă din secolul XVII, George Pop s-a născut la 1 august 1835 în localitatea Băseşti. Şcoala primară a urmat-o în localitate, iar următoarele 6 clase, la gimnaziul din Baia Mare. Au urmat ultimii doi ani la Liceul cezaro-crăiesc din Oradea, susţinerea bacalaureatului şi studiile la Academia de Drept din Oradea. În anul 1859, a fost mobilizat în timpul războiului dintre Austria şi Regatul Sardiniei, un an mai târziu începându-şi cariera juridică şi administrativă, remarcându-se ca judecător şi administrator cercual, consilier la Episcopia judeţeană a orfanilor sau prim-pretor. În 1860, s-a căsătorit cu Maria Loşonti, cu care a avut două fete, prima murind la vârsta de 1 an, a doua, Elena, ducându-i moştenirea mai departe.
În 1872, beneficiind de încrederea cetăţenilor români şi maghiari, a fost ales deputat în cercul Cehu-Silvaniei. A mai obţinut două mandate de parlamentar, în anii 1875 şi 1878, în pofida unei legi electorale cenzitare şi extrem de restrictive pentru naţiunile nemaghiare care făceau parte atunci din Monarhia austro-ungară.

Bustul lui George Pop de Băseşti, la Alba Iulia

În Parlamentul de la Budapesta, s-a remarcat prin discursurile la baza cărora aşeza întotdeauna o argumentaţie logică. În intervenţia din 17 februarie 1873, a combătut proiectul de lege al ministrului comunicaţiilor de favorizare a căilor ferate în detrimentul şoselelor, subliniind impracticabilitatea drumurilor existente în comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc. Relevant este şi discursul rostit în Adunarea Deputaţilor la 2 mai 1879, în chestiunea proiectului de lege care introducea obligativitatea limbii maghiare în toate şcolile primare şi confesionale. Este considerat cel mai important discurs parlamentar al lui George Pop de Băseşti, care a reuşit să realizeze o analiză pertinentă a sistemului constituţional introdus în anul 1867 (odată cu realizarea dualismului), a legii electorale, a fiscalităţii exagerate. Atacând proiectul de lege, parlamentarul român a declarat că „nu după 4, dar nici după 1.000 de ani şi nici în vecii vecilor, noi şi naţiunea noastră nu vom putea fi obligaţi prin lege la ceea ce e o primejdie pentru moralitatea şi religia noastră, iar pentru naţie ar fi ruină şi pieire”.
În 1879, George Pop demisionează din Partidul Independenţei, al cărui vicepreşedinte fusese. Crezuse 7 ani în solidaritatea de interese a românilor şi maghiarilor. Acum, eliberat de aceste constrângeri, s-a avântat în mişcarea naţională românească.
Replica pe care George Pop a dat-o în Parlament i-a determinat pe liderii maghiari, în frunte cu premierul Tisza Kalman, să ordone ca George Pop să fie împiedicat să mai acceadă în Parlamentul de la Budapesta, nu înainte de a încerca să-l atragă de tabăra puterii: „De oameni bravi şi hotărâţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poţi dobândi” îi spune Kalman Tisza. Răspunsul lui George Pop: „De mi-aţi da toată Ungaria şi tot n-aş trăda cauza cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători împotriva tendinţelor voastre de cotropire”.
George Pop de Băseşti a devenit factorul coagulant al mişcării naţionale a românilor, reprezentată atunci de Partidul Naţional Român (PNR) din Banat şi Ungaria şi de Partidul Naţional Român din Transilvania. Personalitatea sa se manifestă din 1880 şi până în 1918 în evenimentele importante din evoluţia mişcării naţionale. În anul 1880, George Pop de Băseşti reuşeşte să-i adune la aceeaşi masă pe liderii politici ai celor două partide româneşti, în casa avocatului Ioan Raţiu din Turda, urmarea fiind întâlnirea de la Sibiu, unde 22 de fruntaşi politici români decid că este timpul pentru fuziune. Vincenţiu Babeş, Partenie Cosma şi George Pop de Băseşti au primit sarcina să elaboreze statutul viitorului partid naţional. În mai 1881, s-a constituit, la Sibiu, Partidul Naţional Român (PNR), George Pop de Băseşti fiind ales în conducere şi ca responsabil pentru Sălaj, Sătmar şi Maramureş. Un punct esenţial a fost redactarea şi înaintarea Memorandului. Documentul a iscat disensiuni între lideri, George Pop de Băseşti neezitând, în noiembrie 1891 să-i ceară lui Inocenţiu Babeş demisia din fruntea partidului, din cauza modului în care tergiversa asumarea şi trimiterea Memorandului.

Casa memorială din Băseşti

Alegerea lui Ioan Raţiu ca preşedinte al PNR a venit firesc, textul Memorandului fiind finalizat de către Vasile Lucaciu şi Iuliu Coroianu. PNR a decis prezentarea documentului la Viena, în mai 1892, de către o delegaţie compusă din membrii Comitetului Central Electoral, „iar încolo în număr nelimitat, din toţi românii care vor dori să participe”. Text politic fundamental al generaţiei politice de atunci, Memorandul trebuia să fie prezentat împăratului din Viena, la 28 mai 1892, însă acesta, la sugestia şi chiar şantajul guvernului maghiar, a refuzat să primească delegaţia românilor, Francisc Iosif fiind în acest caz mai puţin împărat şi mai mult rege al Ungariei, titlu pe care nu voia să-l sacrifice pentru români. Memorandiştii au fost trimişi în judecată la 7 mai 1894, într-un proces de factură politico-naţională, practic o confruntare româno-maghiară. Sentinţa pronunţată la 25 mai nu a fost o surpriză pentru nimeni, cei 19 fiind condamnaţi pentru „atentat” la statul naţional maghiar. Peste două luni, după respingerea recursului, ei au fost întemniţaţi la Seghedin şi Vácz, George Pop de Băseşti fiind închis la Vácz până în 5 august 1895. A primit, în 11 iunie 1895, învoire pentru a participa la înmormântarea soţiei sale, căreia detenţia soţului i-a agravat suferinţa.
În acelaşi an 1895, PNR a fost interzis de către autorităţile maghiare, liderii românilor anunţându-i pe aceştia, prin intermediul unui manifest publicat în 1896, că lupta continua. Faptul le aduce alte zile de închisoare şi amenzi, George Pop de Băseşti primind pedeapsa cea mai mare. În 1902, după moartea bunului său prieten Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român, în 1905 partidul adoptând activismul ca principiu politic.
Confruntarea electorală din acelaşi an avea să confirme ceea ce premierul Kalman Tisza ordonase încă în 1879, folosirea oricăror mijloace pentru ca George Pop de Băseşti să nu mai fie ales niciodată în Parlamentul Ungariei. Candidat din partea PNR în colegiul Cehu Silvaniei, George Pop de Băseşti, ajuns la 70 de ani, a fost bătut împreună cu susţinătorii săi, dintre care unii au murit, într-o companie electorală murdară, în care statul maghiar a folosit mijloace care pot fi definite ca aparţinând terorismului. Iată dovada că a face politică românească în cadrul Monarhiei austro-ungare comporta riscuri majore, asumate de liderii de atunci, în frunte cu George Pop de Băseşti, care se implică nu doar în politică, ci şi în ajutorarea ţăranilor prin intermediul institutelor de credit şi economii, instrumente prin care burghezia românească a reuşit să-şi asigure capitalul propriu, necesar inclusiv pentru sprijinirea activităţilor politice, a presei româneşti, a acordării de burse elevilor şi studenţilor săraci.

Interior din Casa memorială George Pop

De la 100 de jugăre moştenite de la părinţi, reuşeşte să ajungă la 3.000 de jugăre în Băseşti, Tămăşeşti, Oarţa şi Băiţa. Scrie cartea „Economia câmpului”, este darnic cu pruncii săraci din Băseşti (şi nu numai) şi cu ziarele româneşti Federaţiunea, Lupta, Gazeta Transilvaniei. Se implică în înfiinţarea institutelor de credit şi economii româneşti. În 1909, George Pop conducea 6 asemenea institute: Aurora Baia Mare, Chiorana Şomcuta Mare, Codreana Băseşti, Sătmăreana Seini, Sălăgeana şi Silvania din Şimleu. Era membru în conducerea institutului de credit românesc „Albina” din Sibiu.
La sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Monarhiei bicefale, i-a fost dat „bătrânului naţiei” George Pop de Băseşti să-şi vadă împlinit visul unirii românilor. Mai mult, a prezidat Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918. Simţea că Dumnezeu l-a învrednicit în acest sens şi, nu întâmplător, a doua zi, la încheierea şedinţei Marelui Sfat Naţional (al cărui preşedinte a fost ales), apelează la Sfânta Scriptură: „Iar acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu”. Peste puţin timp, la 23 februarie 1919, destinul pământesc al lui George Pop de Băseşti se încheia.

Prof. Viorel RUSU

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.