Nicolae IUGA
A apărut recent, în sfârşit, cartea de poezie (prima) a băimăreanului Traian Velea, Iubi-te-voi, Doamne! (Ed. Galaxia Gutenberg, 2015). Este un fel aparte de a înţelege şi performa discursul poetic, în tradiţia marii poezii creştine din literatura română.
Titlul însuşi al volumului este, după cum se poate vedea, un ecfonis devoţional al psalmistului (Ps. 17, 1) care, transpus în liturgica bizantină, a dat un imn de o rară şi negrăită frumuseţe. Poemele lui Traian Velea sunt construite ca tot atâtea comentarii sermonizante la unele locuri biblice binecunoscute, mai restrânse ori mai cuprinzătoare, propoziţii sapienţiale condensate la imperativ ori veritabile pericope in extenso, precum şi enunţuri autoreferenţiale. Ironia sa atinge uneori culmi de sarcasm arghezian ucigător, în mimarea felului comun de a-L reprezenta pe Dumnezeu: „Mii de ani m-am întrebat, ca vita, / Oare-n care ceruri locuieşti / Şi de multe ori m-a împins ispita / Să mă sui, să văd cum mai trăieşti // Eu mi-am tras o vilă cu trei caturi / Patru miliarde de pitici; / Şi-un hotel cu două mii de paturi / Poţi să vii să locuieşti aici!” (Locuinţa lui Dumnezeu). Sentimentul culpabilităţii şi al autodamnării este prezentat în acelaşi fel: „Cincisprezece arginţi cer azi pe Tine / Nu urc preţul cu nimic mai sus. / Nimeni nu-i mai ticălos ca mine: / Doamne, eu Te vând la preţ redus!” (Vino, Doamne !). Alteori, ne aflăm în faţa unui patetism numai aparent desuet, aer de aedificatio şi tămâie exprimat nu fără forţă poetică: ”A pierit şi Marea, cum a zis profetul… / De-ai umbla pe ape n-ai pe ce călca… / Dar în ochii-mi sarbezi port Ghenizaretul: / Hai şi calcă, Doamne, pe retina mea!” (…Şi Marea nu mai este). Desigur, Dumnezeu este Absolutul în sine, dar Lui, ca Absolut, nu se poate să-I lipsească absolut nimic, inclusiv Relativul. Relativitatea lui Dumnezeu la percepţia umană asupra Lui poate să dea efecte imagologice groteşti, precum în mentalul fetişist, idolatru, superstiţios, interlop: (…) „Mersi că toată Franţa mă cunoaşte / Şi că din multe m-ai făcut scăpat / Căci eu Te port, Cristoase, ca pe moaşte / La cheile merţanului furat” (De la mare). In extremis, este de admis că tocmai această relativitate îl va fi făcut pe un Friedrich Nietzsche să tragă semnalul de alarmă: „Dumnezeu este mort!”, cu determinarea mai îndeaproape că, într-o lume greu secularizată, nu filosoful sâvârşeşte înfricoşătorul deicid, ci noi înşine îl ucidem pe Dumnezeu, fiecare dintre noi, în inimile noastre. Din cealaltă parte, viaţa finită a omului, trăită fără o stea fixă călăuzitoare şi fără reperul moral imobil al divinităţii, intră în derivă şi ne înşală aşteptările de autenticitate cu falsitatea şi cu facticitatea, viaţa ne înşală cu moartea şi atunci viaţa devine „curvă” în sensul înţelepciunii populare şi al desfrânatei din Apocalipsă, motiv de ceartă cu Bunul Dumnezeu în maniera nefericitului Iov al Vechiului Testament: „Ce să-Ţi mai reproşez acuma, Doamne, / Când nici a mă încinge nu mai pot… / Mai lasă-mi una-două toamne / Şi cheamă-mă apoi să-Ţi spun chiar tot / (…) La urma urmei asta-mi mai rămâne: / Iartă-mi spurcata gură dacă poţi / Eşti cel mai mare proxenet, Bătrâne: / Aceeaşi curvă ne-o trimiţi la toţi!” (Despre toate cele…). Venit în sfera eterată a poeziei religioase în siajul unor autori mari precum Tudor Arghezi sau Ioan Alexandru, Traian Velea este fără îndoială un poet cu o originalitate reală, unul care şi-a găsit tonul, soluţia constructivă, ritmul şi tehnica prozodică, dar mai cu seamă universul propriu de teme, simboluri şi (des)cifrări. Un poet matur, care a trăit o viaţă – ca judecător şi avocat – în labirintul infernal, urmuzian al instituţiilor care împart dreptatea pe pământ, dar care lăuntric a trăit tot timpul cu nostalgia Ideii de Adevăr dumnezeiesc, care plasează înţelesurile ultime şi împăcarea sufletului omenesc în adâncul mării, adânc care rămâne veşnic liniştit (Wittgenstein dixit), oricât de mari şi de zbuciumate ar fi valurile de la suprafaţă.
