De vreo o lună, circulă pe net, o scrisoare a lui Ilie Şerbănescu. În care autorul se întreabă: Ce ţară lăsăm urmaşilor noştri? Celor care mai au curajul să rămînă în ţară. Ori să revină de prin zările lumii. Credeţi-mă, am întîlnit asemenea tineri. Referitor la scrisoare mă alătur prietenului George Stanca şi spun cu el că scrisoarea este plină de banalităţi. De truisme, de zădărnicie. Cred că înţelegeţi ironia. Chiar nu vedem şi noi în ce ţară trăim? Nu ştim cum o ducem? Atît de mult ne-am obişnuit cu acest fel de a fi, încît a ne privi în oglindă este chiar un gest de banalitate. Pe ici, pe colo mai auzim discuţii. Care se consumă ca un chibrit fără să se aprindă focul. Ştim, dar parcă nu ne vine a crede că în mare parte ţara este vîndută. Ilie Şerbănescu ne reaminteşte că bucureşteanul plăteşte apa românească unei firme franţuzeşti. Curentul electric, tot de pe la noi, unei companii italiene. Dar şi prin alte locuri din ţară s-au creat canale de plecare a banilor din ţară. De la telefon la cablul TV. Dacă punem benzină în rezervor ne-am integrat în Europa. Ce să mai vorbim de bănci? Ne integrăm în Europa cu portofel cu tot. Dacă mergem la supermarket, banii daţi la casă se duc peste mări şi ţări. Astea sînt doar o parte din urmările politicii de privatizare în România din ultimul sfert de secol. Am fost predaţi la pachet pe post de cumpărători captivi. Ceva despre astea ne vorbeşte domnul Ilie Şerbănescu. Despre cum au fost jefuiţi românii!
Mă întreb retoric şi dureros: oare nu am vrut noi asta? Nu prea cred. Ideile enumerate mai sus nu le-am spus eu ci un mare economist, jurnalist, comentator. Fost ministru al Economiei. Un român. Că românul este cel ce ne aminteşte că aceste stări de fapt ne marchează profund ţara. Am ajuns într-o fază delicată. Cînd spunem, aşa într-o doară, că e bine. Ori vorba aceea extrem de păguboasă în istorie: Doamne fereşte de mai rău! O frică subtilă ni se strecoară în suflet. Dar dacă vine necazul? Nu vedeţi ce se întîmplă în jur? Cu aceste gînduri cădem în capcana omului mulţumit. Deşi stăm ca viermele în hrean, cum îmi spunea mama. Ne mulţumim cu puţin. Ba ni se aduce aminte că înaintaşii noştri o duceau rău de tot. Că nu aveam ce pune în blid. Ba ni se flutură fantoma Greciei. Uite, acum vitrinele atrăgătoare îţi iau privirea. Ochii văd, inima cere. Atît. Doctorul în economie Ilie Şerbănescu ne-a spus în cuvinte simple chestiuni dureroase ale acestei ţări. Înghiţim în sec şi ne uităm la televizor cum se ceartă nimeni cu nu ştiu. Şi-i luăm în seamă de parcă ei au făcut lumea. Nu vedeţi ce se întîmplă în PSD? Dar şi la liberali. Am citit o scrisoare dureroasă. Simplă şi adevărată. Foarte puţin comentată. Pe cine mai doare ţara? Nici pe cei îndureraţi. Încet, încet vlaga orgoliului, a demnităţii se scurge din noi. Dacă ne vedem de naţia noastră un eseist care ne-a mai jignit scrie: „Naţionaliştii sînt cei mai proşti patrioţi”. Oare de ce am scris acest text? Că nu schimbă starea de lucruri care nu mi se pare normală. Poate ne-am răcorit un pic pe căldura asta. Să nu uităm expresia care ne face comozi: Doamne fereşte de mai rău! Cu ea mergem în marele tîrg. Unde cumpărăm marfa altora. Şi ştim banii noştri cum s-au dus. Cînd în jos şi cînd în sus.
