În democraţie, românilor, alegerile prezidenţiale le-au purtat numai ghinion. Ce au făcut foştii preşedinţi, pentru popor, am văzut. Ce are de gând actualul preşedinte, începem să ghicim. Deocamdată, pentru el, tace şi face. Vrea palat reamenajat şi salariu triplat. Ca primar, a trăit pe picior mare, de ce nu ar face-o şi ca preşedinte? Prestaţia lui Johannis, începută cu stângul, mă obligă să cred că speranţele alegătorilor vor deveni iluzii. Cu bune şi rele, cei mai aleşi dintre pământeni îşi pun amprenta asupra societăţii şi lasă ceva în urmă. Dacă fac bine sau rău e treaba istoriei şi a instituţiilor abilitate să-i judece. Ar fi şi a opiniei publice, dar aceasta are propriile griji şi preferă să tacă. Cert este că după sfertul de veac al democraţiei, preşedinţia rămâne o instituţie confuză, plină de contradicţii şi derapaje. O piatră de moară legată de gâtul românilor. Am motive să spun că alegerea preşedintelui, conform actualei Constituţii, a devenit o chestiune contrară realităţilor din societate. În istoria alegerilor, fotoliul prezidenţial s-a ocupat pe baza promisiunilor făcute în campania electorală şi a votului negativ dat de alegători. Excepţie a fost situaţia lui Iliescu în 1990 şi 1992, când Opoziţia era în chinurile facerii. În rest, românii, de fiecare dată, din două rele au trebuit să aleagă răul cel mic. Întotdeauna votul negativ generează speranţe, nu şi certitudini. Prevalându-se de atribuţiile limitate, prevăzute de Constituţie, după alegeri, aleşii uită de promisuni. Logica îşi spune cuvântul. Dacă şefii de stat nu sunt în stare să rezolve promisiunile făcute, votul poporului devine formal, costisitor şi dominat de suspiciuni. Mai mult, relaţiile tensionate din ultimii ani, dintre preşedinţi şi premieri, au fost cauzate şi de comportamentul aleşilor în funcţia supremă. Disputele au explicaţii numai sub aspect politic. Deşi au făcut parte din aceeaşi tabără cu premierii, mici conflicte au avut inclusiv Iliescu şi Constantinescu, ultimul fiind nevoit să schimbe trei premieri: Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu. În guvernarea PSD-istă, Iliescu, om moderat, nu a ezitat să îl considere pe Năstase un premier arogant şi orgolios. Complicaţii apar, când cei doi, din start, ocupă poziţii diferite pe baricada politică. Sau pornesc la drum împreună, pe parcurs nu se înţeleg şi ulterior “divorţează”. Aşa a procedat în 2007 Băsescu cu Tăriceanu şi în 2012 Băsescu cu Ponta. La fel procedează acum Johannis cu Ponta. Explicaţia e simplă. În accesul spre preşedinţie, candidaţii sunt sprijiniţi de partide sau alianţe. Aleşii, oricât şi-ar dori să se detaşeze de partidul care i-a propulsat în funcţie, nu vor reuşi. Băsescu a ţinut de PDL cu dinţii până în ultimul moment cînd s-a refugiat după celebra perdeluţă. Pentru preşedinţi, prioritate au interesele partinice, nu a societăţii. Aşadar, conflictul dintre Johannis şi Ponta mi se pare firesc. Presiunile PNL-ului asupra preşedintelui sunt mari şi vor continua, mai ales că Ponta are probleme cu legea. De la preşedinţi, poporul aşteaptă lucruri concrete, nu vizite protocolare, ceremonii fastuoase de imagine şi decor. Pentru a servi naţiunea, un preşedinte responsabil ar trebui să aibă puteri sporite în luarea deciziilor. În discuţie nu intră exemplul oferit de Băsescu. Nu numai că actuala Constituţie, preşedintelui nu-i permite libertate de acţiune, dar sunt voci care pledează pentru restrângerea şi mai mult a atribuţiilor. Dacă miza şefului de stat se va diminua, singura soluţie ar fi alegerea lui de către Parlament. Cum Parlamentul nu este decât o adunătură de posibili penali, nu văd de ce nu am avea şi un preşedinte după chipul şi asemănarea simbolului ce parazitează o democraţie prost înţeleasă.
Prof. ILUŢ Vasile
