Luni, 27 iulie 2015, la „Haus fur Mozart”, din Salzburg, scriitorul român Mircea Cărtărescu (59 de ani) a primit Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană. Au fost de faţă personalităţi române şi austriece. Distincţia i-a fost înmânată de Josef Ostermayer, ministrul federal al Artelor, Culturii, Constituţiei şi Mass- mediei. Ceremonia a continuat cu un laudatio, susţinută de Ernest Wichner, traducător şi director al Literaturhaus Berlin.
Rar mi-a fost dat să citesc un discurs atât de extins şi bine argumentat, precum cel rostit la acordarea acestei distincţii. Domnul Wichner ne spune că juriul a decis că marea proză a lui Mircea Cărtărescu are o incontestabilă dimensiune europeană. Într-o manieră retrospectivă, traducătorul mărturiseşte cum s-a apropiat de universul de imagini şi de forţele propulsoare interioare, care pun în mişcare debordanta ţesătură textuală şi metaforică. După ce precizează personajele principale ale Trilogiei „Orbitor”, decupează forţa de expresie a fluturelui, ca simbol şi personaj. Fluturii îşi fac apariţia în paginile trilogiei, câte unul, separat sau în roiuri imense, mici sau de mărimea unui om şi îşi exercită influenţa asupra întâmplărilor. Sunt mesageri ai destinului, păsări ale sufletului, şi simbol al arhitecturii formale şi spirituale a trilogiei.
Fluturele este reprezentarea capacităţii de transformare şi, ca atare, a vieţii veşnice, care trece mereu, şi întotdeauna, prin ciclul cunoscut. Apoi, traducătorul apreciază Bucureştiul ca erou de roman. Ultimul volum al trilogiei evocă anul Revoluţiei din 1989. Este o mare satiră la adresa mersului împleticit şi poticnit al istoriei, a idealurilor înşelate, a eliberării spontane şi a confiscării libertăţii.
După oameni, se revoltă şi statuile şi monumentele din Bucureşti. Cam aşa au înţeles austriecii, prin vocea traducătorului, trilogia lui Mircea Cărtărescu. I se mai recunosc autorului rădăcini europene adânci. Discursul de mulţumire este, pe lângă firescul protocol, un excelent eseu despre meseria de scriitor. Scrisul este pentru el un act de credinţă. Nici nu scrie pentru a publica, ci pentru a trăi în cărţi.
Pentru cei care-l suspectează de gânduri ascunse pentru ţară, reproduc acest pasaj din discurs. „Vă mărturisesc acum, cu toată sinceritatea, că Austria este, din toată Europa, şi alături de ţara mea natală, ţara pe care o iubesc cel mai mult”.
Printre laureaţii din anii trecuţi ai premiului se numără scriitori precum: Harold Pinter, Vaclav Havel, Italo Calvino, Milan Kundera, Salmon Rushdie, Umberto Eco, Patrik Mondiano etc. Un singur scriitor de origine română a mai fost distins cu acest premiu literar – Eugen Ionesco (1970). Dar el era scriitor de limbă franceză.
În ultimii ani, Mircea Cărtărescu s-a numărat printre favoriţii la Premiul Nobel pentru Literatură la casele de pariuri internaţionale. Cum mă aşteptam, în ţară au apărut reacţii jenante. Nici nu doresc a le transcrie. Am şi eu alte criterii de gust şi de valoare. Mai ales pentru Premiul Nobel. Dar asta nu înseamnă că nu mă bucur, sincer, de o izbândă a literaturii române. Că tot ne plângem că nu suntem luaţi în seamă. Şi când trebuie să ne bucurăm, stropim cu noroi. Parcă în ciuda reacţiilor, domnul Wichner încheie laudatio: „Pe Mircea Cărtărescu îl asigurăm că este unul dintre cei mai importanţi scriitori pe care îi avem astăzi în Europa.”
Chiar nu vă bucuraţi? Şi încă ceva: cei ce l-au citit şi-l contestă, merită ascultaţi. Celor ce nu i-au deschis nici măcar „Levantul”, le oferim primul tren spre mare.
